Fericire. Pace. O inimă care tresaltă de bucurie. Asta vreau să însemne viaţa mea în special de Crăciunul acesta. Mereu e oboseală şi lipsă acută de chef şi ideea că ,,abia aştept să treacă şi Sărbătorile astea!'' De fapt, asta cred că e metoda folosită de diavol care dă cele mai bune rezultate. Aşa că el, şmecher şi viclean cum e, s-a gândit că multă alergătură fix de Crăciun n-ar strica. De fapt e numai bună ca să nu mai trăim la timp ceea ce ar trebui să trăim în zilele acestea.
E plin peste tot de noi, cei care alergăm după mâncare, băutură, cadouri şi alte cele. E plin de noi, cei care vrem curăţenie lună în casă, dar nu şi o curăţenie generală în viaţa noastră, făcută chiar de Domnul. E plin de noi, cei care vrem să fim super extra aranjaţi, dar cu inima pustiită, goală şi urâtă. Vrem brazi frumoşi şi ornamente strălucitoare, dar nu inimi sfinţite. Vrem de toate, dar prea puţin Îl vrem pe El.
Şi totuşi, am o veste proastă pentru unii:  Crăciunul nu e de fapt despre noi şi cât de tari suntem! De Crăciun e vorba numai şi numai despre El, despre Cel pe care ar trebui să Îl sărbătorim. Nu cu mese îmbelşugate, pentru că sigur nu asta vrea de la noi. Cred că tot ce vrea e o inimă deschisă. O inimă în care să înceapă cu adevărat Crăciunul.
Asta va fi anul acesta inima mea: iesle şi palat deopotrivă pentru Cel care S-a născut pentru ca şi eu să trăiesc cu adevărat.
Cristos s-a născut, bucuria mea!
Bine ai venit, dragul meu Isus!
       [n-am să Te las să pleci...]

Cum să nu zâmbesc  când privesc înspre Cer şi cum să nu spun ,,Mulţumesc!" pentru o asemenea seară? Ninge şi cred că dacă au existat vreodată tărâmuri fermecate, frumuseţea zăpezii din seara asta nu s-a mai văzut nici măcar acolo. Prin urmare, nu a fost nevoie de nici o rochie super extra nu ştiu cum, nici de bagheta magică, pentru că au ajuns o pereche de cizme călduroase, mănuşi şi fular şi o super dispoziţie dansabilă.
Aşa că, după ce am 'pupat' câţiva fulgi de nea, am pornit la drum pe străzi.
Am cântat cât m-a ţinut gura [şi mai ales vocea] toate colindele pe care le ştiu. Apoi am trecut la paşi de dans, prinsă în îmbrăţisarea dintre zăpada care venea din Cer şi zăpada de pe pământ. De fapt nici nu au fost dansuri, ci încercări nereuşite şi totuşi minunate [pentru mine] de vals. Şi desigur, nu aş putea să uit îngeraşul de zăpadă făcut fix în staţia de tramvai. :D
Deci da, mi-e inima plină de fericire şi încântare.
It's snowin' baby, and I'm lovin' it!

un ceainic. Un ceainic pictat. Dar vezi tu, ceainicul ăsta nu ar trebui să fie ca toate ceainicele pe care le ştim, ci un pic altfel. Adică un ceainic cântăreţ şi vorbăreţ. Da, ai citit bine! Vreau un ceainic pictat frumos, care să îmi cânte sau să îmi spună poveşti şi din el să iasă, desigur, arome de scorţişoară.
Şi uite aşa, ,,când nu am un lucru mi-l fac poveste'' şi atunci e destul de simplu, pentru că e ca şi cum l-aş şi avea.

Ieri ai vrut să văd că pot fi şi fata cu stele în păr. Ieri ai vrut să mă mângâi altfel decât prin adieri de vânt, aşa că mi-ai aşezat stele în păr. De asta ieri m-am simţit din nou copil şi am zâmbit ca unul.
Astăzi în schimb a fost o clipă în care am crezut că ai luat o pauză de la a mă mângâia. Dar înţeleg că poţi face asta şi când totul e nemişcat şi nu se aude nimic. În mijlocul amorţelii, ai ales să mă mângâi prin tăcere.
Te rog acum, îmbrăţişează-mi sufletul tare.

23 astăzi.
23 de motive ca să zâmbesc.
23 de motive ca să dansez, prin urmare 23 de dansuri de fată fermecată.
23 de motive [înmultite cu mult] ca să spun ,,Mulţumesc!''
nu doar 23 de gânduri fluturalnice şi binecuvântări şi minuni fără număr :)

Marti am spus ca iubesc inceputul acesta de decembrie. Am iubit  parcul, cum s-au pornit instalatiile exact cand am intrat acolo, cum am zambit si am stat pe o banca asa, fara sa fie frig sau trist.
Am mai spus ca as vrea sa dispara oamenii in clipa aia, sa nu fie acolo unde eram, ci sa fie doar atmosfera de basm pe care o simteam in inima si colindele.
E anotimpul iubirii si anul acesta vreau sa-l fac sa devina si anotimpul fericirii in viata mea.
Vreau sa zambesc, sa ma bucur, sa ma plimb prin parc mult, sa ma opresc si sa privesc cu adevarat.
Vreau sa stau cu privirea indreptata in Sus, sa vad frumusetea Cerului din care stiu ca in curand vor veni fulgi de zapada. O sa ii iubesc si pe ei, asa reci cum sunt. O sa le iubesc atingerea si frumusetea.
O sa te iubesc pe tine si pe ea si pe voi.
Visez la o iarna fermecata si fermecatoare si o voi avea.
Asta am decis astazi, sa am parte de iarna mea de vis.
Si va doresc si voua la fel, sa aveti o iarna exact cum inima voastra o doreste!

Tot din mine si toate lucrurile pe care le-am facut in anii acestia. Toate la un loc fac ca licuricii din mintea mea sa se agite ingrozitor. Se amesteca toate, precum aromele plantelor intr-un ceai cald. Toate amintirile si simtirile si sentimentele si privirile.
Ma vad acolo, stand pe iarba, pe mal, privind cerul printre ramuri strambe de copac. Ma vad dansand pe strazi cu flori in par. Ma vad topaind ca un copil mic, si asta doar pentru ca a fost o seara cu luna-portocalie. Ma vad in parc, dandu-ma tare de tot pe hinta, cu ochii inchisi si adieri de vant prin par si pe piele.
Ma vad plangand pe o banca sau zambind in tramvai de una singura. Ma vad peste tot si nicaieri.
Ma vad iubind. Ma vad plecand. Ma vad neuitand. [niciodata n-am stiut sa uit, desi am preferat uitarea cat de repede posibil.]
Ma vad mancand cu pofta vata pe bat. Si apoi ma vad spalandu-ma cu apa minerala :))
Ma vad pe mine, razanda si planganda cu lacrimi mari.
Tot ce am fost, tot ce-am facut, n-a intrat inca la naftalina.
Tu, cel ce te stii, intelege ochii mei.
Asta a fost aiureala dintr-o duminica de noiembrie.

Tu stii ca toamna ma regasesc. Ma gandeam acum la ceva. De acum asta voi crede: ca atunci cand ai creat toamna, te-ai gandit la mine. Te-ai gandit ca intr-un oras cu multe blocuri gri si apasatoare, cu oameni aparent fericiti si foarte ocupati, va fi si o fata care va iubi toamna atat de mult. Pentru culori, pentru miros, pentru cum se pierde si se regaseste intre copaci si sentimente.
Si mai stiu ceva. Ca nu m-ai facut ca sa ma regasesc in bratele sau privirea cuiva, nici in oglinda sau in tocuri inalte, nici in capatanile multora care de fapt nu inteleg nimic, nici in parerile si impresiile lor. M-ai facut ca sa ma regasesc numai si numai in Tine. In bratele Tale, in privirea Ta, in inima Ta. Restul sunt aparente si minciuni.
Iarta-mi ratacirile. Iarta-mi putina credinta. Iarta-mi felul stangaci de a-Ti arata ca Te iubesc.
Iarta, Te rog, copila asta care e de atatea ori obositoare.
Si mai iarta-ma pentru ca mi-a luat atat de mult timp sa-Ti spun cat de mult Te iubesc.
Sunt aici.
Sunt a Ta.
Te iubesc, dragul inimii mele, dragul meu Isus.

sa stiu ca am gasit omul.
dar inainte sa-l fii gasit, sa stiu ca am gasit cu adevarat Iubirea.
 ,,Preaiubitul meu e Unul fara seaman pe pamant."

,,Indulcitu-m-ai cu dorul Tau, Hristoase, si m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste."

On Monday we fall in love.
On Tuesday we hold our hands.
On Wednesday we paint our souls and smile.
On Thursday we say 'I miss you...'
On Friday we kiss. ['it was not my lips that you kissed, but my soul.']
On Saturday we dance. ['dance me to the end of love.']
On Sunday we let our souls sleep embraced.

Today is Tuesday. Hold my hand and never let go...

Ieri mi-am dat seama de ce iubesc atat de mult toamna. E anotimpul care ma face cel mai vesela si cel mai trista.
Nu are sens, stiu.

* ea, îngerul meu pe pământ...mama
   când râde
   când încearcă să mă ia pe sus şi nu prea poate
* [acele] priviri
* ,,îmi place să-ţi ţin mâna''
* florile în păr
* să privim păsările invers
* copiii. la infinit. [oricât aş fi de tristă sau indispusă, mereu mă bucură]
* ,,Emanuel iubitule, cum mă cheamă pe mine?''
   el zâmbind: ,,luna!''
   el e bucuria vieţii mele :)
* să îmi iasă bine mâncarea
* cărţile
* cuplurile în vârstă care încă mai merg ţinându-se de mână
* când ninge cu fulgi mari şi des
* toamna. culorile ei
* să mă dau pe hintă
* ploaia de vară
* mirosul de ploaie, de iarbă proaspăt tăiată, de cărţi, de pâine caldă
* o anumită dulce nebunie
* străzile fără mulţi oameni
* marea
* minuni fără număr
* dispoziţia dansabilă şi gândurile fluturalnice

,,Pe malurile raurilor sfinte...acolo ne vom intalni...''
Asta ai cantat. Cand au plecat ei dintre noi. Ei cei dragi ai inimii noastre.
Acum nu mai poti canta. Nu de aici.
Dar Cerul stiu ca te-a primit cu bucurie. Si stiu ca esti fericit acolo.
Ai ajuns...pe malurile raurilor sfinte.
De acum, ai o vesnicie inainte sa canti. Sa canti in fata unui tron de slava. Sa ne canti din Cer.
Te iubim.
Ne e dor.
Ne vom revedea...intr-o buna zi...pe malurile acelea.

E amestecătură. De sentimente. De gânduri. De tot felul de licurici ameţiţi care se plimbă prin mintea mea. De sunete. De amintiri. M-am pus aseară să dorm şi eram tristă. Abia aşteptam dimineaţa, să mă trezesc cu chef de ţopăială prin casă. În schimb sunt ca aseară. C'est la vie. Nu e mereu 'en rose', dar nu avem ce să facem.
E interesant cum fiecare om te vede cum vrea. Pe mine, de exemplu, unii mă văd romantică într-un sens bun. Romantică şi visătoare. Alţii mă văd ca pe o visătoare haotică şi habarnistă, pentru că habar nu am că toată chestia cu visele nu mă ajută prea mult în viaţă. Ei sunt cei care mi-ar spune: hey, just cut the crap! Mda. Alţii mă văd şmecheră şi manipulatoare. În urmă cu 3 ani să spunem, nu ştiam cum e aia să manipulezi oamenii. Dar nu'i nimic, că viaţa ne învaţă de toate. Acum mi-e uşor să fiu 'şmecheră' şi să mai manipulez, dar ghici ce? Aia nu sunt eu cu adevărat. Nu sunt nici Diana cea cu replici tăioase, nici Diana care întoarce spatele şi pleacă, nici Diana care tot arată unui om sau altuia că ea e tare şi dură şi nu mai ştiu cum.
Cum mi-a spus cel drag inimii mele, eu sunt fata cu vise, cu multe cărţi, cu dor de soare şi lună şi stele căzătoare si lună-porto. Aşa că pentru cei care vor să ştie cine e cea care îşi [de]scrie sufletul din când în când aici, mă găsiţi uneori, preferabil seara, pe o hintă în parc. Eu sunt cea care mă dau pe hintă în parcul pentru copii. Mă dau tare, pentru că îmi place să simt vântul în păr. Închid ochii şi îmi imaginez că aşa trebuie să te simţi când zbori. ['de-aş fi pasăre să zbor, s-ajung unde mi-e dor...']. Şi zbor pe aripi de toamnă departe. Şi apoi caut stelele. Cel mai fain cer cu stele l-am văzut la Someşul Rece. Ah.. Dar şi aici îmi place. Mereu caut câte o stea căzătoare. Acolo în parc, pe o hintă, într-o seară un pic răcoroasă, m-am găsit pe mine. Şi când sunt acolo sunt eu, feţita de 6 ani care vrea să mănânce 'îngheţată caldă' şi nuga, care mai demult venea acasă cu genunchii juliţi. Apoi sunt copila de 12-14 ani care nu avea curaj să vorbească [virgulă] cu vreun băiat. Apoi brusc apare şi cea de la 20 de ani, când am revenit oarecum cu picioarele pe pământ şi am înţeles un pic ce ţi-e şi cu viaţa şi oamenii. Sunt Diana de acum, care...unii ştiţi cum sunt şi mai sunt şi Diana care îmi imaginez că voi fi peste câţiva ani, deşi nu ştiu dacă voi ajunge acolo.
E o amestecătură azi, nu ştiu cum şi de ce. Dar aveam nevoie să scriu.
Mâine plec. Abia aştept.
Ajunge pe ziua de azi.
Dieu est grand, je suis toute petite.

* scrisul de mână urât
* cerul fără stele
* buzele ei [arată tristeţea]
* parcurile neîngrijite
* cântecele de dragoste
* poeziile. poeziile scrise de Magda Isanoş. [ciudată tristeţe, pentru că nu mă satur să le citesc]
* Extrem de tare şi incredibil de aproape. [aceeaşi tristeţe ciudată]
* librăriile goale
* iarna
* să nu pot
* să nu ştiu
* distanţa
* pretextele şi motivele şi scuzele [sunt de atâtea ori degeaba, dar o grămadă. Oamenii au, cred, mai multe pretexte şi scuze decât toamna frunze. Infinit mai multe.]
* moartea
* să spui că alegi, dar să nu urmezi ce ai ales
* cei care nu înţeleg
* lipsa de credinţă
* oamenii în vârstă singuri
* când pleacă. [aici aş face cumva să se simtă că e tăcere. în mine. atunci. şi de fiecare dată când îmi amintesc sau pleacă din nou.]
* Taxi - Prea sus
* privirea. acea privire.
nu mai ştiu. poate o să ştiu mâine.

Azi a fost prima data cand cred ca am multumit pentru semafoare. Motivul o sa para hilar sau de-a dreptul prostesc pentru unii, dar eram pe tramvai, citeam si a fost nevoie sa subliniez repede niste cuvinte peste care mi s-a oprit privirea.
Si iata-ma cum scriu din nou. E ciudat, pe masura ce leg literele imi dau seama ca as vrea sa notez tot mai multe idei. As vrea, pentru prima oara cred, sa stiu sa scriu cu ambele maini sau si mai bine,cu mai multe pixuri deodata. Le-as alege colorate. Ce e pentru suflet ar fi verde [imi place sa cred ca inca e verde sufletul meu si nu a devenit negru sau gri]. Dar si verdele asta ar fi deschis daca ar fi chestii vesele pentru suflet si mai inchis daca ar fi chestii triste. Apoi, cele pentru inima ar fi scrise cu rosu, la fel ca rosul jerseului pe care il iubesc atat de mult si il am acum pe mine, spre disperarea mamei.
Revenind la ceea ce am subliniat, m-am reapucat sa citesc Extrem de tare si incredibil de aproape. Citeam azi pe tramvai si ma gandeam ce lucru mare e ca Domnul ne-a dat o gandire si logica si sens. Adica se dau cuvintele: tine mi-e si pretuiesc dor te de si par sa nu fie nimic. Apoi insa le aranjezi si iese: mi-e dor de tine si te pretuiesc. Si ce lucru mare e sa spui asta si cat de special e sa traiesti asta si cum tresalta apoi inima acelui care stie ca e pretuit. Nu stiu de ce spun toate astea, dar am vrut neaparat sa le scriu.
Ceea ce citeam azi a fost: ,, intelesurile cuvintelor au inceput sa se desprinda de mine ca niste frunze care cad dintr-un copac in rau, eu eram copacul, iar lumea era raul.” Si mi s-a umplut inima de bucurie si am vrut sa izbucnesc in ras tare de tot si sa le spun oamenilor care sigur s-ar fi uitat la mine ciudat ca am aflat ca sunt un copac! Mereu mi-am inchipuit ca sunt un vers, sau o papadie, sau altceva, dar azi mi-am aflat un nou sens. Sunt un copac cu frunze frumos colorate. Iar la mine e mereu toamna si frunzele cad in apa si plutesc si vestea buna e ca inca mai am frunze. Da, lumea s-ar fi uitat si mai ciudat la mine, dar cui ii pasa de privirile lumii cand pentru o clipa simti ca esti fericit?
A inceput ploaia, sunt in mijlocul parcului. Daca nu as fi racita promit ca as sta aici, sa respir toamna si ploaia. Dar va fi si asta in curand. Promit in numele toamnei pe care o iubesc!
In fine, am scris o gramada astazi dar probabil nimic concret pentru multi, dar aparte pentru mine. In plus, azi am promis ca din fata cu zambet trist o sa [re]devin fata cu zambet colorat pe verde. Asa ca o sa fac tot ce imi sta in putinta sa-mi colorez zambetul si sufletul si inima si pe voi sper sa va ametesc mai putin data viitoare.
Va imbratisez cu drag!

Visuri spulberate avem cu toţii…unele avem impresia că, dacă s-ar împlini,ne-ar aduce fericire, dar poate împlinirea lor ar însemna nefericirea noastră...

Întreabă-mă dacă o simt. Pe ea. Cum pe cine? Pe toamnă. Întreabă-mă şi o să îţi spun că am simţit-o încă dinainte să vină cu adevărat. Eu sunt a ei, a toamnei. O iubesc, mă iubeşte, ne iubim. Ciudat. Ciudat verbul acesta. Dar nu, nu am chef să vorbesc nici despre conjugări şi cu atât mai puţin despre iubire.
Mă întorc la ea.
De fapt, azi am înţeles ceva. Că ai făcut să se întoarcă la mine. Unii caută semne extraordinare ca să Te simtă sau să Îţi simtă iubirea. Dar mie mi-ai dat toamna. Mi-ai adus-o înapoi, ştiind că o iubesc atât de mult. Astăzi, în parc, printre copaci şi frunze şi soare şi adiere de vânt şi apă şi mai ales linişte, m-ai făcut să înţeleg.
Eşti aici.
Mi-a fost dor.
Te iubesc. Iartă-mă pentru că nu prea Ţi-am mai spus. Dar Te iubesc.
Mulţumesc. Mulţumesc pentru toamnă.

Cand am ales tema aceasta, ma gandeam sa scriu despre ceva provocator, dar real, actual si care reprezinta un pericol pentru noi, tinerii. Si am ales mass-media. Nu, nu ma refer la mass-media in intregime, pentru ca nu ar fi corect sa spun ca nimic din mass-media nu e bun. Astazi ma refer insa la acea mass-media care intoxica, la acea mass-media care distruge si imbolnaveste. Distruge uneori parerea pe care ar trebui de fapt sa o avem despre noi, distruge principii sanatoase, imbolnaveste si intoxica mintea si aduce panica in vietile multor tineri.
Revistele si publicatiile starnesc controverse, se baga in vietile altora, pentru ca doar asa se poate vinde o revista de scandal si din ce in ce mai mult iti spun ca nu esti indeajuns de bun. Trebuie sa ai masurile perfecte, corpul perfect, pielea perfecta, trebuie sa stii sa fii ipocrit, prefacut, scorpie si poate asa vei reusi sa reusesti in societatea asta bolnava, as zice. Si daca televizorul urla ca trebuie sa slabesti si revistele iti arata femei sau barbati care isi fac nenumarate operatii estetice insuflandu-ti ideea ca acela e modelul pe care trebuie sa il urmezi, in cele din urma ajungi sa crezi ca e asa cum ti se spune.
Da, o mare parte din mass-media se crede perfecta si indeajuns de buna, dar unde este acel bun pe care il aduce in viata tinerilor?
Ma intreb din nou ce spune Cerul cand vede tot ce se intampla. Ma intreb ce simte Dumnezeu cand vede ca tinerii pe care ii iubeste atat de mult se lasa mintiti si amagiti. Ma intreb ce e in inima Lui de Tata si de Creator care ne-a facut dupa chipul si asemanarea Lui [si asta inseamna ca suntem minunati] cand vede ce usor ii lasam pe altii sa ne spuna ca nu suntem indeajuns de buni. Aceasta e realitatea: ca ii lasam pe altii sa ne fure identitatea, adevarata noastra identitate.
Daca sunt lucruri pe care vrem sa le schimbam, haideti sa nu ne uitam atat de mult la defectele fizicului si sa privim la defectele sufletului. Haideti sa nu mai lasam televizorul si revistele si internetul sa ne rapeasca din timp in mod nefolositor si sa ne intoxice, ci mai bine sa incepem ne privim prin ochii lui Dumnezeu si sa ne ocupam timpul cu El. Haideti sa nu mai dam muzica mai tare, ci uneori sa mai facem liniste in sufletele noastre.
Si mai bine, haideti sa nu mai lasam acea parte stricata din mass-media sa ne polueze viata, ci sa lasam sa intre in ea o adiere de aer curat venita din Cer.

Azi noapte. ora 02:45

As vrea sa stau in ploaie. Sa o simt pana dincolo de piele. Rece. Pe mine. In mine. Sa fiu a ei. Apoi as mirosi a ea. As fi fata cu pielea ce miroase a ploaie, fata cu stropi de ploaie in par si pe gene. Si m-ar iubi...daca nu pamantul, macar cerul. Da, careva tot ar trebui sa ma iubeasca, dintre cer si pamant. Traiesc prinsa in imbratisarea lor. Cand ploua, cerul saruta pamantul si pe mine impreuna cu el. Cand cresc flori, pamantul mangaie cerul si pe mine deopotriva. Ma vor. Dar nu stiu daca ma au cu adevarat. Uneori sunt a lor, alteori a nimanui...
De asta ploua acum de atata timp...pentru ca pamantul e trist si cerul a vazut asta. Pamantul tanjea sa simta din nou cerul. Si in noaptea asta, cerul s-a indurat si se revarsa la nesfarsit.
Esti cu mine? Pentru ca ti-am spus o poveste. De fapt, doua. Povestea unei fete triste [acum] care iubeste ploaia si povestea iubirii dintre cer si pamant. Fata sunt eu, iubirea lor e imposibila. Nu stiu daca se vor avea vreodata pe deplin. Mereu dau impresia ca se ating, undeva departe, dar niciodata nu e asa.
Nu mai stiu...
Somn usor.

Strangers in the night, two lonely people
We were strangers in the night
Up to the moment
When we said our first hello.
Little did we know...
lalalala :))

Da, il ascult pe nenea Sinatra, care m-a fermecat pentru a nu stiu cata oara. Acum parca se combina mai perfect cu atmosfera unei nopti de vara, dupa o ploaie care a trecut prea repede, dar inca o simt.
In pauza de la invatat mi-am dat seama ca dintr-o fermecata am devenit o stresata si ca nu e bine sub nici o forma si de nici o culoare. Vreau sa termin, vreau sa scap, sa ma intorc la a-mi colora sufletul in tot felul de culori, cu acuarele si creioane colorate si alte cele neimaginate pana acum; vreau apoi sa imi gasesc melodia pe al carei ritm sa dansez si sa ma invart toata vara, sa fiu din nou o ametita fermecata, vesela, indragostita si cu sclipiri in privire; vreau sa ma apuc din nou sa gasesc oameni cu minuni in ei si vreau sa ma las gasita, descoperita asa cum sunt, dar nu de oricine. O sa ma mir cu bucurie, o sa stau intinsa pe iarba, o sa ma uit la nori si o sa ma gandesc din nou cu ce seamana, o sa pierd ore in sir la biblioteca, pana o sa ma trimita aia acasa sau o sa ma indrageasca [una din doua neaparat]; o sa citesc, o sa rad, o sa cant; o sa fiu minunata, fermecata, smechera, santajista, dependenta de soare si de cer si de flori si de un el si de o ea si de inca niste ei si ele. :))
Si mai planuiesc pentru vara asta sa mananc pufuleti, vata pe bat si popcorn cu caramel, sa imi fac caiet de retete cu retetele mamei, sa ma plimb desculta prin oras [ha! :>], sa scriu mult, sa-mi [de]scriu sufletul si inima, sa ma [re]gasesc si sa iubesc.
Si acum, dupa ce v-am pus la curent cu planurile mele cu privire la vara, ma intorc la dreptul finantelor publice. :>
Sa fiti fericiti si iubiti si fermecati. :)

Atât de des cădem în trista comedie a aparenţelor… Învăţăm din ce în ce mai bine să ne ascundem, să ne prefacem. Ne prefacem tari când suntem slabi, ne prefacem că suntem mai buni şi mai capabili decât suntem în realitate, ne prefacem plini de credinţă când de fapt e pustiu, ne prefacem spirituali şi atât de legaţi de Cer, când de fapt suntem în cădere liberă şi cu siguranţă nu în direcţia Cerului.
Şi încetul cu încetul, totul devine o schiţă sau o imitatie proastă a ceea ce ar vrea să fie operă de artă. Sau altfel spus, viaţa devine o scenă de teatru plină de mulţi actori care au uitat că viaţa se trăieşte cu adevărat, nu se mimează. E un rol pe care, în final, ajungem să îl jucăm aproape la perfecţiune. Ne învaţă lumea şi societatea că e bine să minţi,ne aplaudă şi ne spune că e bine să pari altceva decât ceea ce eşti, iar în final ajungem să credem că aşa e cel mai potrivit pentru noi.
Dar e un rol obositor şi în cele din urmă, poate inima se satură să tot schimbe pe măşti, iar publicul care cândva stătea să te aplaude, acum pleacă; şi ajungi să joci în faţa unor scaune goale, ajungi să joci, din disperare, doar tu pentru tine.
Şi undeva acolo e El. El, care oricum ştie. El, care oricum vede dincolo de măşti. Şi cred că priveşte cu tristeţe, văzând că încercăm să ne prefacem chiar şi în faţa Lui. Da, e tristeţe şi durere, pentru că Dumnezeu nu are nevoie în Cer de o adunare de măşti, ci de suflete sincere. Probabil, la sfârşit, când ne va chema la El pentru a ne primi Sus, nu va spune: ,,Bine, suflet prefăcut. Ai purtat multe măşti şi ai păcălit pe mulţi. Mare îţi va fi răsplata.’’, ci se va uita cu drag şi va şopti: ,,Bine, suflet bun şi cinstit. M-ai reprezentat cu smerenie şi sinceritate. Nepreţuită ţi-e de acum răsplata!’’.
Asta e tot ce ştiu cu siguranţă: că înainte de a merge Sus, toate măştile cad. Şi mai ales că întotdeauna, dincolo de ele, va fi Dumnezeu.

Incurajeaza-te, zambeste, si bucura-te de ceea ce ai. Nu lasa niciodata ca bucuria sa iti fie furata de ceea ce nu merita. Fii cu inima sus, cu zambetul pe chip, cu sclipire in ochi, cu cantec in inima si pe buze... Fii un om bun, un om de incredere, bland si smerit, inaintea oamenilor si inaintea Cerului. Traieste viata, dar traieste-o pe a ta, nu pe a altora....traieste-o clipa de clipa, nu zi de zi sau saptamana de saptamana. Si mai presus de orice...lasa-te coplesit de bucurie si iubeste cu adevarat...
:)

Nu am mai scris de mult timp. Adevarul e ca nu e atat de usor sa scrii. Adica, oricine poate sa scrie despre orice, dar nu oricine poate sa scrie oricand ceva intelept despre orice sau ceva.
In fine, mai am un capitol din lucrarea de licenta. Am ametit de la atata citit despre trafic de persoane si proxenetism si prostitutie si trafic de minori. Ma mir ca mai tine Dumnezeu lumea asta... Revenind la subiect. Joi am festivitatea de absolvire. Ma bucur, dar parca nu imi vine sa cred. Imi doream mult sa termin facultatea si sa...vad ce urmeaza dupa. Dar parca s-au dus atat de repede anii. Parca abia ieri am intrat relativ speriata in sala festiva a Facultatii de Drept, speriata de vreo 200 de studenti, fiecare cu chef de glume si distractie, ca doar asta e viata de student! Am ramas mai putin de 100 si parca nimeni nu prea mai are chef sa glumeasca. Diana din anul 1 nu mai e Diana care joi va fi absolventa. Nici visele si dorintele si perceptia despre viata nu mai sunt aceleasi...parca s-a schimbat totul. Sau doar eu m-am schimbat.
Indiferent de teama sau emotie, licenta, diacritice [pe care in clipa asta le detest], nopti nedormite, cola si cafea, hartii imprastiate prin toata camera, absolvire si frica sa nu ma impiedic in fata tuturor, indiferent de tot...ma pun in mana Lui. Desi nu merit, vreau sa cred ca o sa faca in asa fel incat totul sa fie bine. Pentru ca de fapt doar acolo am nevoie sa fiu...pentru ca Il iubesc si nu e doar Dumnezeul in care cred, ci e si Tatal pe care Il iubesc si Prietenul minunat ...pentru ca Lui Ii datorez tot ce sunt...pentru ca pana aici a fost cu mine si mai departe nu fac nici un pas fara El.
Atat...

Cum s-a prabusit fiul risipitor la picioarele tatalui, asa simt si eu uneori ca vreau sa ma pun inaintea Lui...ce bine ca e aici, gata sa ma ia in brate… Gandurile mele si dorul meu se indreapta spre bratele iubitoare si gata sa ocrotească si sa mangaie ale Tatalui…

Azi am fost la cumparaturi la Real. Multa lume...parca ar urma o foamete si oamenii au nevoie disperata de provizii. Mai mult alcool, ce-i drept, dar fie. Asa aratau cosurile pline de cumparaturi. Si am zambit. Amar.
Hai frate sa ne umplem cosurile cu bautura si mancare, hai sa ne umplem burtile, hai sa ne ametim mintea, hai sa radem, hai sa chefuim. Hai sa ne cufundam in traditii si hai sa facem sa dispara orice gand, cat de mic, care ar putea sa ne aduca aminte de ceea ce inseamna aceasta sarbatoare de fapt.
Iepurasul de Paste e mascota deja...e plin de iepurasi peste tot. Dar nicaieri o cruce. Normal, e mai convenabil asa. Sa le spui copiilor ca de Paste trebuie sa te gandesti la un iepure, nu la o cruce. Vai, doar nu o sa spui istoria cumplita a Celui care cu toate ca ar fi putut avea totul, a ales sa moara pentru noi. Oricum nu ar intelege un copil nimic din asta sau s-ar intrista. Mai bine ii lasam sa zambeasca si sa se bucure de un iepure de plus si de niste oua de ciocolata. De fapt, hai mai bine sa facem si noi la fel. Doar traim in alta vreme, e fain ca avem iar sarbatoare, vacanta, zile libere de la serviciu. Putem sa dormim mai mult, sa facem vizite, sa mancam si sa bem pana nu mai stim de noi. Si da, de ochii lumii mai mult, sa mergem in noaptea de Inviere la biserica, sa facem act de prezenta si apoi duminica la fel. Doar asa e frumos.
Ma intreb ce simte Dumnezeu cand priveste la furnicarul de oameni si vede pentru cine si-a dat Fiul sa moara. Ma intreb ce simte Isus stiind ca a murit pe o cruce pentru noi si noi, cei care avem atata pret in ochii Lui, nu ne gandim cum sa ne amintim, ci parca vrem cu disperare sa uitam.
Mi-e...scarba. Pentru ca aproape nimeni nu se mai gandeste la ce inseamna Pastele. Nimeni nu se mai gandeste la cruce, la bice, la rani, la batjocuri, la umilinta, la biruinta, la iubire... Si totusi, ele au fost si inca sunt. Fie ca ne prefacem ca uitam, ele sunt acolo. Alegerea Lui de a muri pentru mine si pentru tine ramane. Nimeni si nimic nu o schimba.
In zilele acestea prefer sa vad crucea. In zilele acestea vreau sa merg la cruce. In zilele acestea vreau sa Ii spun ca Il iubesc si ca niciodata nu as putea sa Ii multumesc indeajuns pentru ceea ce a facut pentru mine. In zilele acestea vreau sa Ii cer iertare pentru ca si eu am batut cuie in mainile Lui...si inca bat.
Te iubesc, Isuse al meu! Te iubesc...

La inceputut lumii Dumnezeu a trimis un inger la toate plantele ca acestea sa spuna cum vor sa arate.
Numai papadia nu stia ce sa-i spuna ingerului,asa ca el a mai lasat-o o zi sa se hotarasca.
In ziua aceea papadia,rugandu-se,a dat cu ochii de soare si vazand cat e de frumos s-a hotarat sa arate ca el, sa-i zica ingerului ca vrea sa fie galbena si frumoasa ca soarele.
Apoi a vazut luna si s-a razgandit, vroia sa arate ca luna...sa fie alba, rotunda, frumoasa.
Apoi a vazut si stelele si i-au placut si acelea.
Cand a venit iar ingerul la ea nu stia ce sa zica, pentru ca vroia sa fie ca soarele ca luna si ca stelele...nu era hotarata.
Asa ca Dumnezeu i-a indeplinit toate dorintele.
De aceea papadia e la inceput galbena, apoi alba si daca sufli peste ea se imprastie ca stelele.
[gasita pe net]

Reciteam acuma 'jurnalul' pe care il tin, sau cel putin incerc, gandindu-ma ca poate dau peste ceva care sa ma inspire si sa mai scriu si eu pe aici. Si am gasit. Nu ceva ce m-a inspirat neaparat, dar...mi-a adus aminte.
In 31.10.2008 scriam:
Ce a fost frumos astăzi?
Soarele.
Parcul şi soarele.
Oh…toate frunzele căzute pe asfalt şi prin iarbă. Mai ales cele de pe iarbă. Îmi place să calc pe ele, să le aud foşnetul.
Liniştea…combinată cu râsetele copiilor care se joacă mai încolo şi cu ciripitul păsărilor din copacul de deasupra băncii pe care stau. [oare povestesc, cântă? Oare pot să zâmbească? Ce bine că sunt om… ar fi fost dureros de trist să nu stiu cum e să zâmbesc. Ar trebui să zâmbesc mai des.]
Copiii. Cum au fugit la hinte.
Şi fetiţa care i-a spus căluţului sculptat ,,bună dimineaţa!” şi i-a făcut cu mâna.
Te iubesc!

Astazi, 04.04.2009 o sa scriu despre ieri. Pentru ca ieri...a fost o zi minunata.
Ce a fost frumos ieri?
Soarele. Primavara.
Parcul, soarele, copiii.
Mai apoi, florile in par, statul pe iarba, apa, soarele, 'valul', imaginea.Si ieri m-am [l-am] intrebat ce spun oare pasarile. Si apoi am spus ca poate sunt invidioase. Pentru ca noi putem sa zambim si ele nu. Si le-am privit invers.
Stiu ca nu se intelege nimic, dar in sufletul meu se leaga tot. Aseara a fost ca o seara de basm. De fapt, nu stiu cum sunt serile in basme, dar sunt sigura ca seara mea de basm de aseara le-ar intrece pe toate. Am fost fata cu flori in par, o fermecata ametita de minunatia soarelui, o fermecata cu chef de dans si invartit pe strazi.
O sa mai am o seara de basm, cu un apus minunat, cu o rochita alba invartindu-se impreuna cu mine, cu flori in par, apoi va fi numaratul stelelor cazatoare...dar va urma si o dimineata, un rasarit. Si asa voi avea seara si dimineata mea de basm.
De ce?...pentru ca asa incepe...ca'ntr'un vis...
:)

[ca sa fiu in ton cu vremea, astazi postez una dintre poeziile mele preferate.]

Descântec de ploaie
de Ana Blandiana

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

,,Stiu o planeta unde se afla un domn stacojiu la fata. Nu s-a uitat niciodata la o stea. N-a iubit niciodata pe nimeni. N-a facut niciodata altceva decat socoteli. Si toata ziua repeta la fel ca tine: *Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!* si asta il face sa se umple in pene de trufie. Numai ca nu e un om, e o ciuperca!"
[Micul Print]

Draga micule print, vreau sa iti spun ca si eu cunosc o planeta unde se afla, din pacate, nu doar un singur om stacojiu la fata, ca cel pe care il stii tu. Ma intreb insa ce culoare are sufletul omului stacojiu de pe planeta stiuta de tine. Mie mi-e teama sa ma gandesc la culoarea pe care o au sufletele oamenilor despre care vreau sa iti vorbesc. E plin de ei aici, pe planeta asta unde ne-a fost dat sa locuim.
Probabil marea majoritate au sufletele negre. Negre de suparare. Oboseala cred ca e gri. Asa ca de multe ori se combina negrul cu griul, dar tot nu iese o culoare placuta la vedere. Ei nu stiu ca se vede culoarea sufletului lor, chiar daca incearca sa o ascunda. Stii, asta oricum invatam de-a lungul timpului: sa ascundem. Iubesti? Vai, nu e bine sa arati asta...o sa fii luat de fraier. Iti place sa te uiti la stele si sa iti imaginezi ca danseaza si ca ,,stelele sunt pistruii noptii" sau cerceii lunii si ca undeva, steaua care luceste mai tare e chiar steaua ta? Eh, nu se poate asa ceva, noi suntem oameni seriosi! Cum sa ne ocupam de iubit cu adevarat si de privit la stele si la luna si la nori? Sa nici nu mai vorbim de desenatul cu creta pe asfaltul din parc sau din fata blocului...doar acum avem calculatoare si inca de'alea performante! Societatea evolueaza draga copile si tu, vrei sau nu, trebuie sa evoluezi impreuna cu ea! Tampeniile cu desenatul inimilor si curcubeului pe asfalt sunt vechi. Asta ne invata ei. [macar pe asfalt de am mai mai avea inimi frumoase...dar si alea vor sa ni le ia.]
Revenind la culori. Mai sunt oameni care se simt ca rahatul [sa-mi fie cu iertare, dar asta e adevarul; nu puteam sa o spun mai frumos de atat] si asa le e si sufletul si atunci sunt maro. [incepe sa nu-mi mai placa maroul.] [Aici trebuie sa spun neaparat ce a spus mami: Diana, sterge partea cu rahatul! Nu se cuvine sa vorbesti asa. Ca unii sunt rahat, e partea a doua. Lasa-i sa fie. :))]. [Acum spun sa-mi fie cu iertare, de doua ori.] ...Si toate celelalte care isi fac loc in sufletele lor sunt culori inchise, care intuneca acolo unde deja e destul de intunecat. Si totusi, ei sunt oameni seriosi! Nu-mi place cu ei. Nu-mi place printre ei.
Te simti singur cand, oricat ai cauta, nu prea gasesti un om cu suflet verde. Doar copiii mai au sufletele in culorile curcubeului. De asta ii iubesc si tot de asta imi doresc sa pastrez in mine ceva din copilul care am fost candva. Desi uneori simt ca sufletul meu prinde nuante inchise, nu vreau sa il las. Sunt un om-copil si nu vreau sa devin un om-ciuperca. Vreau sa am sufletul verde pana mor. Si mai prefer sa fiu un om-copil neserios decat un om-ciuperca serios!
Cam atat...

Asta e de la Dianna

Sunt...romantica, romantica, romantica; bine si visatoare [si cum ar mai zice cineva, o mica santajista :))]
Mi-as dori sa am ambitia sa lupt macar pentru cateva dintre visurile inimii mele.
Nu-mi place sa fac ceva doar din obligatie.
Orice copil ma face sa zambesc.
Nu uit chipurile oamenilor si nici lucrurile importante care mi se spun.
Nu pot sa am incredere deplina in oameni decat foarte greu.
Pot sa trec de la o stare la alta foarte repede [asta e ca la Dianna si era neaparat sa o spun; prea tare ne asemanam :)]
Urasc sa fiu luata la misto, urasc ipocrizia si oamenii care ii trateaza cu superioritate pe altii.
Imi plac oamenii care au visuri frumoase si au curajul sa lupte pentru ele si pentru ceea ce iubesc.
Joc teatru foarte rar, de obicei in fata celor prefacuti sau care ma iau de fraiera.
Putini oameni ajung sa ma cunoasca asa cum sunt pe deplin.
Pregatesc lansarea unei reviste impreuna cu niste tineri faini.
Imi place sa dau oamenilor de gandit. [I trust I make myself obscure]
Nu suport sa fiu acuzata de ceva ce nu am facut.
Apreciez oamenii creativi si pe cei care au curaj sa isi sustina punctul de vedere in fata altora, insa intr-un mod inteligent.
As vrea sa cred mai mult.
Ma tem de insecte si de singuratate.
Imi pare rau pentru ca am intarziat cu luarea unor decizii.
Aud o gramada de vorbe
dar
Vad putine fapte.
Nu imi place de mine pentru ca sunt atat de stresata si ma ingrijorez pentru cele mai marunte chestii.
Rar cred ceea ce mi se spune din prima.
Pastrez...o gramada de amintiri.
Nu sunt multumita pe deplin de viata pe care o duc acum.
Sunt confuza din cauza diferentei enorme dintre vorbe/promisiuni si fapte. [am eu ce am cu vorbele si faptele]
Ar trebui sa...ma apuc de licenta :)) Si sa ma trezesc la realitate.
Am nevoie de credinta si un pic mai multa libertate.

si merge mai departe la Razvan si la cine mai vrea :)

Ceea ce urmeaza sa scriu poate fi foarte usor trecut in randul chestiilor ,,siropoase". Dar m-am trezit mult prea fericita ca sa nu scriu macar o data ceva de genul pe blogul acesta atat de drag inimii mele.
Cum m-am trezit am deschis fisierul in care se afla jurnalul pentru el al meu si am gasit ceva ce am scris in toamna:
* Iubesc toamna si a fost o miercuri in care simteam ca esti al meu, ca inima mea te stie, ca vom fi in scurt timp impreuna. In acea miercuri am iubit frunzele cazute mai mult ca oricand. Le-am iubit culorile, caderea si fosnetul lor sub pasii mei. Am iubit banca dintre copaci, tacerea si soarele…si mai presus de orice, L-am iubit si Il iubesc pe Cel care le-a facut pe toate.

Iubesc toamna si astazi simt ca iubesc la fel de mult si primavara. Poate nu e coincidenta faptul ca azi e prima zi de primavara cu mai mult soare [soare afara, soare in inima mea] si nici faptul ca azi e tot...miercuri. Asa ca astazi pot sa scriu ca e o miercuri in care simt ca esti al meu, ca inima mea o sa te stie candva cu adevarat si ca va veni ziua in care vom fi impreuna. Iubesc zapada care se topeste, soarele care mangaie si parca transforma totul, iubesc sentimentele care se nasc impreuna cu primavara. Sunt o fericita fermecata de soare, de inceputuri frumoase, de blandete si de bunatate, de priviri care spun mai mult decat o gramada de cuvinte [you say it best when you say nothing at all...], de minuni si de o minune in mod special.
Va rog din nou, lasati-va coplesiti de bucurie si uimiti de minunile care se petrec in fiecare zi in jurul nostru [numai de am avea ochi cu adevarat deschisi ca sa le vedem si inimi ca sa le primim si sa le traim].
Sa aveti o primavara fermecatoare, cu pasi de dans, bucurie in inima si zambete pe chip :)

Am simtit brusc nevoia sa scriu. Sa amestec litere, cuvinte, ganduri, framantari si intrebari. Am simtit asta dupa ce un prieten drag mi-a spus astazi: ,,Am cancer. E in ultima faza…Nu pot sa fiu operat...” Am simtit ca mi se prabuseste ceva in cap si imi trage inima in jos, tare de tot. Are 21 de ani. Cuvintele in situatia asta sunt prea sarace si fara rost. Apoi mi-am amintit de un alt baiat, a carei moarte m-a socat, desi nu ne stiam prea bine. A murit in urma cu cateva luni, intr-un accident. Apoi mi-am amintit de tusa Mia, matusa preferata din anii copilariei mele. A murit si ea, tot in accident. Ma gandeam acum cate i-as spune despre viata noastra ciudata de aici, de pe pamant. Dar cu siguranta chiar si micile noastre bucurii si reusite sunt nimic in comparatie cu ceea ce are ea in splendoarea de Sus, din Cer. Abia astept ziua in care o sa o revad…o ce zi, ce glorioasa va fi…
Si cu toate ca moartea pare inspaimantatoare, cred ca mai degraba viata e asa. Cand nu traiesti cum trebuie. Moartea pare inspaimantatoare pentru ca de cele mai multe ori ne ia prin surprindere. Astazi vorbesti la telefon cu cineva drag si peste o zi sau doua afli ca…nu mai e. Ca nu mai ai pe cine sa suni, ca nu prea mai poti sa ii auzi vocea sau sa ii cauti privirea.
Oare cate s-ar schimba in viata noastra daca am cunoaste exact ziua in care o sa murim? E ciudat…e ciudat cum unii afla ca mai au de trait 1 luna…si ar vrea sa faca intr-o luna tot ce nu au facut intr-o viata. Si intrebarea care imi vine in minte e: de ce nu ai facut pana atunci? Ce te opreste, atunci cand viata ti se pare ca se desfasoara normal si esti sanatos si bine, sa spui ,,Te iubesc!”?. Ce te opreste sa faci bine, sa indrepti o greseala, sa iei decizii intelepte, sa renunti la a te gandi doar la tine? Ce te opreste sa iti faci timp sa privesti la minunatia si frumusetea lumii? Ce te opreste sa privesti la Cer, sa fii bun, sa fii asa cum trebuie sa fii? Ce te opreste sa te rogi si sa Il cauti din inima pe Dumnezeu, pe Cel pe care ajungi sa Il cauti cu disperare doar atunci cand se intampla o nenorocire?
As vrea sa ajung sa privesc moartea cu seninatate. As vrea ca atunci cand o sa mor sa nu am regrete…sa pot sa spun ca am iubit cu adevarat si am aratat asta, ca am trait corect si ca Tatal meu e mandru de mine…ca acesta e motivul pentru care ma cheama Acasa. Si imi mai imaginez ca atunci cand o sa ajung Sus, o sa ma ia in brate si o sa spuna: ,,Bine ai venit, fetita Mea draga! Ce ai zice de o plimbare pe curcubeu?” Si eu o sa Il strang tare de mana, cat pentru tot timpul pe care l-am trait aici imaginandu-mi ca mana mea e in mana Lui…
Adevarul e ca nu stiu cum sa inchei…asa ca o las pe Magda Isanos sa incheie, pentru ca inainte sa moara de tuberculoza, a scris o poezie minunata, numai potrivita pentru subiectul acesta.

E-asa de trist sa cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or sa mai stee
voiosi, in vreme ce vom putrezi...

Atata soare, Doamne,-atata soare
o sa mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...

Si iarba asta o sa mai rasara
si luna tot asa o sa se plece,
mirata, peste apa care trece -
noi singuri n-o sa fim a doua oara...

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura
cand viata nu-i decat o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la Cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim...

,,Scuza *imprejurarile mi-au fost potrivnice* nu e invocata decat de cei slabi si nehotarati. Pentru o personalitate puternica imprejurarile sunt mai curand o provocare, un imbold. [...] La urma urmei imprejurarile sunt mai intotdeauna grele. Si fiecare tot ce vrea obtine, dar ceea ce vrea cu adevarat, nu ceea ce spune ca i-ar placea sa aiba; ceea ce se dobandeste prin neprecupetit sacrificiu, cu nedezmintita incapatanare, infrangand lenea, nestaruind asupra scrupulelor.
Imprejurarile nu pot fi scuza decat pentru ratati si ratatii -pe plan social sau duhovnicesc- sunt cei care s-au dat batuti, n-au avut mesaj sau nu le-a fost destul de scump (ori nu l-au receptionat destul de clar).
Mangaierea e alta: totul nu e sa invingi, totul e sa lupti pana la capat.
Biruinta nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta. Sa nu te predai din prima clipa.
Asta-i singura noastra datorie sfanta: de ne este dat sa cadem, sa fie-n zori."
N.Steinhardt - Jurnalul Fericirii

De data aceasta nu prea am multe de zis. Inghit in sec, citesc si recitesc si inteleg. Inteleg, imi reamintesc si hotarasc. Hotarasc sa nu mai ma dau batuta din cauza imprejurarilor aparent potrivnice. Hotarasc sa imi iau armura si sa lupt, pentru ca ,,o lupta-i viata...deci te lupta cu dragoste de ea, cu dor; oricare-ar fi sfarsitul luptei sa stai luptand, caci esti dator!" [G.Cosbuc].

Putea fi si ,,Despre Valentine's". Dar mai bine asa. Nu ma astept sa inteleaga multa lume, dar poate nici nu trebuie. Scriu pentru ca mi-a spus un prieten ca asteapta sa citeasca pe blog ceva scris despre ziua de azi. De ce? am intrebat. Raspunsul a fost simplu: Trebuie sa scrii ceva. Ca doar e Valentine's Day. :)
Ok, iata-ma ca scriu. Cu riscul de a-mi ,,sari" multi in cap, spun ca nu prea sunt adepta acestei sarbatori. Cred in iubire, dar nu prea cred in iubirea care se vrea sarbatorita de Valentine's. Stiti ce e ciudat? Faptul ca multi oameni isi amintesc intr-o maniera asa evidenta despre iubire o singura data pe an, adica pe 14 februarie. E ciudat cum toata lumea alearga de prin 12 februarie pana pe 14 inclusiv, infruntand zapada, frigul, vremea rea, apa care intra in cizme si fulgii care se baga in gura si ochi si vantul care te ravaseste si tot ce e rau, pentru a cauta un cadou pentru jumatatea de atunci. De cele mai multe ori, anul urmator goana se repeta, dar jumatatea e alta.
Mi se pare putin ironic si trist. E trist pentru ca toti vorbesc despre iubire astazi...dar ce se intampla cu ea in celelalte sute de zile care mai raman din an? Aproape nimeni nu-si mai aminteste de iubire, nici ca exista, nici ca trebuie sarbatorita sau aratata. Mai arunci cate un ,,Te iubesc" din varful buzelor, ca sa stii ca ai zis si astazi sau saptamana asta sau luna asta si gata. Si mai mi se pare ciudat cum e atat de comerciala si se vorbeste la televizor si la radio si peste tot si se face atata tam-tam. Si se fac casatorii pentru o zi si parca lumea se prosteste tot mai tare.
Si imi imaginez cum un el si o ea destul de tinerei isi cumpara pentru azi inimioare si ciocolata si spun ,,Te iubesc", desi nici nu stiu prea bine cu ce se ,,mananca" iubirea...Si pe de alta parte, imi imaginez un nenea si o tanti, pe care nu-i mai ajuta bine nici vederea, dar e bine, pentru ca el nu se mai uita cate riduri are ea pe fata si nici ea nu se uita daca el a facut burta sau nu si asta pentru ca se privesc cu sufletul. Si mainile sunt batatorite si timpul care a trecut isi lasa amprenta pe pielea si pe chipul lor, dar asta nu impiedica o mangaiere din inima sau doua maini care se tin strans, in timp ce strabat orasul impanzit de pusti si pustoaice care pretind ca stiu ce e iubirea si pe deasupra o mai si sarbatoresc.
Poate par un pic revoltata. Si poate chiar sunt. Dar nu despre asta e vorba acum. Dupa cum am spus, cred in iubire. Cred in iubire si abia astept sa-l iubesc pe el al meu, dar nu pentru cateva luni, ci pentru o viata intreaga. Si abia astept pentru cand o sa iubesc, sa ne sarbatorim iubirea in fiecare zi. Pentru ca nu am nevoie de Valentine's sa ii arat cat inseamna pentru mine...
Inchei aici...spunand ca daca e sa ne iubim si sa aratam asta, hai sa o facem in fiecare zi, nu doar intr-o zi friguroasa de 14 februarie!

Da...azi nu ştiu despre ce să [vă] scriu. Simt doar că vreau să scriu. Vreau sau am nevoie?! Niciodată nu am fost sigură care mai mult din astea două. În fine, ideea e că sunt fericită. M-a cuprins aşa în mod inexplicabil [bine, există o foarte mică explicaţie] starea de fericire. Şi dacă nu ar fi mama acasă şi nu aş avea vecini nervoşi, aş striga tare de tot, să stie toţi că sunt aşa. Oricum ştiu că aproape nimănui nu-i pasă de fericirea celuilalt, ci dimpotrivă...dar azi nici mie nu îmi pasă de nepăsarea altora.
Iubesc Cerul, iubesc marea, iubesc nisipul ud, iubesc florile şi ploaia, iubesc atingerea dintre picioarele mele goale şi iarbă, nisip, asfalt ud...iubesc când şi cum râde mama, iubesc când vrea să mă ia în braţe pe sus dar nu prea poate, iubesc cuplurile în vârstă care încă se ţin de mână când merg pe stradă, iubesc umbrelele colorate şi mănuşile fără degete, iubesc ideea că într-o zi o să dansez în ploaie, iubesc copilaşii, iubesc minunile şi să descopăr oameni cu minuni în ei, iubesc ceaiul şi ciocolata...o să iubesc privirea şi zâmbetul şi atingerea şi întreaga lui fiinţă. Îl iubesc de pe acum şi o să îl iubesc atunci şi mai mult.
Şi deşi nimic din ce am scris nu pare să aiba legătură sau sens, nu contează. Ideea e că sunt fericită, că iubesc, că am stare dansabilă şi gânduri fluturalnice, că astăzi vreau să fiu fata din poveste, râzânda şi plângânda cu lacrimi mari, care are ochi de ciocolată şi clipeşte odată cu bătaia aripilor de fluturi, care de fapt are fluturi şi flori în păr, bucurie şi credinţă în inimă şi multe visuri şi minuni în minte.
Vă rog, lăsaţi-vă copleşiti de bucurie!

Am primit-o dedicatie in urma cu cateva minute de la o prietena draga pentru sufletul meu. Nici nu se putea cred ceva mai potrivit... Astazi, e poezia inimii mele...si sunt gandurile mele catre El.
Va las deci in compania Magdei Isanos, poeta cea mai indragita de mine:

...Doamne, unde'ai sa ne'asezi pe noi,
visatorii,
care'am baut din corola florii
de matraguna si'am trait goi?
n'am avut alta'avutie
decat praful de pe talpile noastre,
alta casa decat zarile'albastre
din copilarie.

oamenii, ocolindu'ne'au zis:
cine sunt acesti vanzatori de vis?
n'am avut liniste, n'am avut masa'asezata,
insa tu ne zambeai cateodata.
te'aratai la sfarsitul cate unui cuvant,
erai ca un fulger, ca o pala de vant.
si noi, ne spuneam rugaciunile,
increzatori in toate minunile.

Doamne, dintre toti copiii tai,
numai noi am fost ca paserile'n aceste vai.
iarta'ne ce'am gresit si primeste'ne in gradinile
pe care ingerii tai le'au privit.
pune'ti manile
pe ranele noastre prea pamantesti
si spune ca ne vindeci si ne primesti!

Unii o numesc ,,check list", altii se gandesc la ea ca la ,,things to do before I die"...altii, nu stiu :D Nu stiu nici cum as vrea sa o numesc eu. Nu ma gandesc la ele ca la lucrurile pe care vreau sa le fac inainte sa mor, ci mai bine ca la lucrurile pe care vreau sa le fac cat traiesc. Da, e bine sa privim viata din perspectiva mortii, pentru ca parca ne constientizeaza de anumite realitati, as spune. Dar pana la moarte, avem o viata de trait. Fie ca e viata unei zile, a unei luni sau a multor ani, e viata...asta in cazul in care traim asa cum trebuie. M-am gandit prima data la asta dupa ce am vazut A walk to remember, apoi My life without me, apoi The bucket list...apoi s-a deschis un topic pe aercurat si nu credeam ca o sa imi fie atat de greu sa aleg niste chestii pe care tin neaparat sa le fac de-a lungul vietii...
Lista care a rezultat pana acum e destul de scurta, dar o sa o completez pe masura ce imi vin alte idei. Deci, aceasta postare e just for fun [si da, sa nu pierd pariurile :))] [glumeeesc.] Eventual mai spuneti si voi ce chestii ati vrea sa faceti pana muriti sau cat traiti sau cum vreti voi.
Deci :

1. sa dansez in ploaie. Desculta daca se poate. Cel putin o data singura, cel putin o data cu el al meu. In rest, fara numar :))
2. sa incep o revista crestina pentru tineri [impreuna cu Titus, ca e visul nostru comun.]
3. sa joc intr-un film sau o piesa de teatru :D
4. sa public o carte
5. sa adopt un copil
6. sa iau cursuri de dans
7. saaa mai ma dau cu tiroliana
8. sa beau cafea de la Starbucks
9. sa invat franceza bine de tot
10. sa merg la un concert Gaithers&Signature Sound.
11. aaaa cum am uitat??? sa imi cumpar tooateee cartile preferate.
si sa am biblioteca mea speciala
12. sa strig o data cel putin in gura mare TEEE IIUUBBBEESSCCC!!!!!!!!
13. sa merg la mare [asta suna comun, dar in ultimii ani am ajuns doar la munte]
14. sa merg undeva departe de Oradea numai eu si Crista.
[aici nu dau nici un detaliu :)))]
15. sa o scot pe mama undeva in oras, intr-un loc fain, sa fie o zi a noastra speciala.
to be continued.
16. sa dansez in parc [checked tonight!!! :D]
17. sa imi deschid propria cafenea/ceainarie. nu sunt sigura inca. :)) dar sa fie draguta, cocheta, speciala, cu ceai, ciocolata calda, limonada, betisoare de ciocolata cu care sa invarti in ciocolata calda [:))] siiii multe carti. si sa se poata citi acolo. :D
18. sa gasesc pe cineva special si potrivit, sa cumparam multe baloane colorate, sa le umflam si apoi sa mergem prin parc intr-o zi frumoasa si cu soare si sa le impartim copiilor. Si oamenilor mai in varsta, ca sa se bucure ca niste copii ce au fost candva [dar poate au uitat.] Sau sa lasam baloanele sa zboare asa, libere...
19. sa duc intr-o zi la cofetarie un copilas de pe strada.

Cand am revazut videoclipul azi, am simtit un gol imens in stomac. Si da, e una din starile alea in care nu pot sa scriu nimic potrivit. Doar aiureli. Sa-mi fie cu iertare [sau nu.] Va las in compania unui fragment scris de Jean-Dominique Bauby in ,,Scafandrul si fluturele." Ideea din cele doua o sa o pricepeti cu siguranta.
 ,,...Dorul de-un trecut pierdut definitiv si parerea de rau dupa toate sansele risipite [...] toate femeile pe care n-am stiut sa le iubesc, si ocaziile de care n-am profitat, si clipele de fericire pe care le-am lasat sa zboare. Astazi, mi se pare ca toata viata mea nu-i altceva decat o insiruire de mici ratari. O cursa al carei rezultat il stii, si totusi nu poti paria pe invingator."

M-am framantat mult inainte sa decid sa postez poezia care urmeaza. Am scris-o in urma cu un an, cand am decis sa incep un jurnal pentru el al meu...indiferent cine ar fi.
Stiu ca pare ciudat si multi ma considera ciudata si aiurea si prea visatoare sau prea complicata sau prea nu stiu cum. Dar azi am decis sa nu imi pese.
Asa ca e pentru tine...tu al meu. Oriunde ai fi, oricine ai fi...Imi imaginez uneori ca asta o sa te aduca la mine…ca asa o sa ne gasim. Ceea ce scriu si rugaciunile sunt drumul catre tine. Sau poate catre mine...

Mă gândesc la tine, cel ce eşti…
Mă gândesc la tine, cel ce ai fost dintotdeauna…
Mă gândesc la tine, cel ce vei fi pentru veşnicii…
Uneori mi-e dor de tine,
deşi nu te-am avut niciodată;
dar mi-e dor…
mi-e dor de privirea ta, de zâmbetul tău, de glasul tău.
Şi mai mi-e dor de mirosul tău, de atingerea ta…
mi-e dor de tot ce ştiu că eşti tu
şi mi-e dor de tot ce ştiu că aş putea fi eu prin tine.
Şi când mi-e dor, privesc la Cer şi nu mi-e teamă,
pentru că ştiu că acolo, undeva,
eşti tu-cel ce eşti, cel ce ai fost şi cel ce vei fi mereu…
…al meu…

   Sunt multe melodii care mi-au atins inima...unele m-au facut sa zambesc, altele sa plang...Melodia aceasta as putea spune insa ca vorbeste despre povestea vietii mele. De aceea, cand o ascult, simt tristete si bucurie deopotriva.
   In general, cand oamenii privesc la viata noastra, la ceea ce am fost si la ceea ce suntem, sunt atenti la realizari, la greseli...marea majoritate isi indreapta atentia spre ceea ce am facut de-a lungul vietii, nu la ceea ce am ajuns in prezent sa fim, ca oameni.
   E tristete si bucurie deopotriva cand ascult aceasta melodie si in ciuda acestor sentimente, daca as putea, asta as vrea sa stie oamenii despre mine:
   Numele meu este Diana...si pana in prezent, am avut multi ani de rataciri si regasiri. Candva, am fost pierduta. M-am pierdut in multimea de ganduri si tendinte care veneau din partea prietenilor si a lumii; m-am pierdut in multele pretentii pe care ceilalti le aveau cu privire la mine; m-am pierdut in sperante false, idealuri gresite, perspective total nepotrivite...m-am pierdut in bucurii trecatoare si in zambete false. Am fost pierduta...dar acum m-am regasit. M-am regasit cand L-am gasit pe El, pe Salvatorul meu. Sau poate cand m-a gasit El pe mine. E ceva ce deocamdata nu stiu, cine pe cine a gasit. Dar ma bucur ca astazi  sunt a Lui.
   Pe langa faptul ca eram pierduta, eram si oarba. Periculoasa combinatie, nu? Sa ratacesti pe drumuri gresite, fara sa vezi cu adevarat. Da, aveam impresia ca vad si ca vad bine. Dar alergam in nestire cu ochii larg inchisi. Pana cand m-am intalnit cu El, ,,mi-a pus tina pe ochi, m-am spalat si vad." [Luca 9:15] Mi-a deschis ochii cu adevarat si a facut asta cu dragoste si blandete. M-a facut sa ma vad asa cum ma vede El pe mine si m-a facut sa privesc la cei din jurul meu prin ochii Lui...
   In cele din urma, am fost moarta. Un suflet mort intr-un trup viu. Fara speranta, fara bucurie, fara dragoste, fara visuri, fara nimic...doar cu o dorinta aprinsa de a gasi viata. Probabil de undeva, din Cer, a simtit dorul inimii mele. De aceea a venit pe drumul meu, mi-a dat viata, iar apoi drumul meu nu a mai fost al meu, ci al Lui. De atunci, mergem impreuna, mana-n mana.
   Cand am tendinta sa ratacesc, sa inchid ochii sau sa mor cate putin inlauntrul meu nu ma lasa, ci e aici sa imi reaminteasca de ceea ce a facut in mine. Imi reaminteste mereu si mereu ca acum, cantecul vietii mele este pentru El...aici pe pamant e doar pregatirea. Cand o sa ma cheme Sus, la El, o sa Ii pot canta cu adevarat.
   Te iubesc!