noua mea pasiune [zilnic descopăr lucruri minunate care-mi devin în cele din urmă pasiuni] e să privesc întinderile nesfârşite de floarea-soarelui. mi-aduce aşa linişte şi bucurie, încât aproape mă pot imagina întinsă în mijlocul lor, la poveşti. cine ştie ce poveşti ascund florile care urmăresc mereu şi mereu soarele.
şi dacă tot veni vorba, cum colorează frumos şi înseninează privirea un câmp plin cu floarea-soarelui în mijlocul la atâta verde, aşa mi-eşti tu, cel drag al inimii mele, în suflet.
vara asta.
vara asta mi-eşti floarea mea de floarea-soarelui.
n-ai fi zis că ai să ajungi să-mi fii chiar floare, aşa-i?

sufletul îmi spune din partea ta, îmi spune să te aştept.
aşa că te aştept şi las zile şi anotimpuri să treacă.
aşa că te aştept, în timp ce norii cu furtună pleacă şi lasă loc seninului.
aşa că te aştept cât timpul încă există.
aşa că te aştept cu ochii râzând şi plângând.
aşa că te aştept în vreme ce descopăr că-mi plac şi zilele cu furtună, pentru că încep să învăţ să-mi potrivesc paşii prin bălţile cu ploaie.
aşa te aştept şi-mi las ochii să te privească şi îmi las braţele gândului să te cuprindă, oriunde ai fi.
da, cu sufletul te privesc şi cu gândul te cuprind.
şi aşa te aştept

E ceva ce ştiu mai sigur cu fiecare zi care trece. Ceea ce scriu si rugăciunile sunt drumul către tine.

                 ,,Vin să-ţi arăt ce ţi-am scris. Degetele noastre învaţă să cânte. Te iubesc!''

şi totuşi, n-aş fi bănuit niciodată că o să-i ştiu începutul şi sfârşitul înainte să fie scrisă pe deplin.
dar scriind te aştept.

                ,,pentru preaiubitul inimii mele.
                                           [o să] te iubesc''

pour toi, mon ami
pour toi, le plus proche de mon âme
pour toi, celui qui comprend mes yeux
 cap ou pas cap?

Viaţa pe care mi-o tot imaginez şi pe care cred că aş indrăgi-o. Acea viaţă o să învăţ să o trăiesc. Cu picioarele semi.pe.pământ, cu inima îndreptată spre Cer, cu mintea plină de licurici săltăreţi, dar drăguţi de felul lor şi cu zâmbet pe buze. Asta am decis astăzi, într-o zi de aproape primăvară.
Am realizat că deşi uneori am impresia că tristeţea e a mea, de fapt tristeţea mea nu schimbă cu nimic lucrurile. Nici faptul că ajung mereu la aceleaşi concluzii nu mă ajută la prea mare lucru. Şi cu atât mai puţin faptul că spun: de mâine mă schimb, de mâine mă bucur, de mâine nu-mi mai pasă.
Adevărul e că nu mâine e soluţia, ci astăzi. Astăzi să fiu fericită, astăzi să lupt pentru ceea ce-mi doresc, astăzi să am puterea să recunosc că unul sau altul nu-mi fac bine şi că a venit vremea să dau drumul şi să merg mai departe.
Undeva pe drumul acesta cred că o să te găsesc şi pe tine, cel adevărat.
De fapt, undeva pe drumul acesta, ştiu sigur că vei fi tu.
Ne vedem în curând!
P.S. : Te rog mult, când o să ne întâlnim, nu-mi spune nimic. Doar zâmbeşte-mi.

Ai vrea să numeri stelele cu mine?
Să stăm, privind la Cer, îmbrăţişaţi?
Să simt că sunt  doar eu cu tine
Şi de lumina lunii să fim mângâiaţi.

Ai vrea doar să privim unul la altul
Lăsând să piară vorbele ce nu-şi au rost?
Căci doar în ochii tăi văd cerul
Şi cerul mi-este unic adăpost.

Ai vrea să stai aici o veşnicie,
La fel ca-n prima zi să îmi zâmbeşti?
Purtaţi de vântul ce adie
Ca-n mii de vise, cu mine să dansezi.

Ai vrea să vreau să te păstrez o viaţă
Şi-apoi să fiu a ta şi sus în Cer?
Căci în curând va fi o dimineaţă
Şi să te am şi-atunci e tot ce sper.

,,Emoţiile sunt nişte cai sălbatici'', aşa am citit zilele trecute.
Asta înseamnă, cred, că e destul de greu să le stăpâneşti.
Dar adevărul e că nici nu ştiu în ce măsură aş vrea să stăpânesc caii mei sălbatici. Caii mei sălbatici,  care cred eu că sunt albi şi neapărat cu stea în frunte. Uneori sunt tare liniştiţi, sau i-am făcut eu să fie aşa, dar nu vreau să recunosc. Alteori însă, o iau la goană atât de tare, ca şi cum pajiştea verde cu flori galbene şi tot cerul albastru le sunt deschise şi libere pentru ei, să alerge şi să zboare.
Da, nu aş vrea să îi stăpânesc, cel puţin nu atunci când văd un răsărit sau un apus.
Şi nici atunci când ni se opresc privirile şi licuricii, care sunt şi ei prezenţi, încep să se agite tare, îngrozitor de tare şi riscă să se ciocnească unii de ceilalţi.
Sau când îmi imaginez că am văzut un zâmbet sau că în loc de vânt, tu mi-ai atins mâna. Atunci e învălmăşeală de cai sălbatici albi şi de licurici ameţiţi.
Ei sunt ai mei.
Dragii mei cai sălbatici.

Tot ce-am căutat zilele astea a fost un colţisor cald şi o ceaşca plină cu ciocolată caldă.
Mi-e dor de primăvară. Un pic de vară. Şi mi-e foarte dor de toamnă.
M-am săturat să aştept zgribulită şi cu picioarele îngheţate în staţiile de tramvai. M-am săturat să umblu înfofolită, cu fular şi mănuşi şi multe bluze.
Mi-e dor de adieri calde de vânt, de soare frumos şi cer senin, de stat pe mal şi privit la cer. Mi-e dor de sandalele comode cu care hoinăresc zâmbind pe străzi.Mi-e dor de pomi înfloriţi şi de păpădii. Mi-e dor de parcul plin cu copii care râd şi se joacă.
Aşa că aş vrea să dorm şi să mă trezesc peste două luni.
Să mă trezesc în acea dimineaţă veselă şi frumoasă de aprilie, cu soare şi nori frumoşi.
Şi chiar dacă tu nu eşti, să nu fiu tristă, ci să îmi iau o carte şi să merg pe mal.
Somn uşor.

Cum ar fi dacă de fiecare dată când ne-am atinge degetele s-ar auzi un sunet? Iar sunetele să fie aşa, după cum ţi-e inima.
[viaţa ar fi un muzical, ai spus]
Oamenii apoi ar auzi şi ar ştii dacă eşti trist, fericit, îndrăgostit, furios sau nicicum.
Poate atunci oamenii ar fi mai buni.
Cel mai minunat ar fi când o mână ar mângâia sau când s-ar prinde două mâini. Aşa s-ar naşte melodii. Altfel de melodii.
Poate aşa oamenii ar iubi mai mult.
Degetele noastre vor învăţa să cânte.

Să fie, după cum a spus şi dânsa, o dimineaţă copilăroasă. De fapt, rectific. Eu le vreau să fie multe. Multe dimineţi copilăroase şi fericite.
Să fie miros de pâine caldă şi de ceai.
Să fie geamuri aburite, să pot desena pe ele flori şi stele.
Să fie soare frumos şi drag şi nori pufoşi  şi cerul de albastrul acela pe care-l îndrăgesc mai mult decât vei ştii vreodată.
Să fie o carte deschisă, întoarsă cu coperţile în sus,  fix lângă perna mea.
Să fie aşternuturi frumos colorate şi moi.
Să fie frunze pe jos.
Să fiu eu şi să te întreb zâmbind cu ochii: ,,ştii cine îţi zâmbeşte mereu cu drag?''
Şi tu să ştii.

Tot din mine si toate lucrurile pe care le-am facut in anii acestia. Toate la un loc fac ca licuricii din mintea mea sa se agite ingrozitor. Se amesteca toate, precum aromele plantelor intr-un ceai cald. Toate amintirile si simtirile si sentimentele si privirile.
Ma vad acolo, stand pe iarba, pe mal, privind cerul printre ramuri strambe de copac. Ma vad dansand pe strazi cu flori in par. Ma vad topaind ca un copil mic, si asta doar pentru ca a fost o seara cu luna-portocalie. Ma vad in parc, dandu-ma tare de tot pe hinta, cu ochii inchisi si adieri de vant prin par si pe piele.
Ma vad plangand pe o banca sau zambind in tramvai de una singura. Ma vad peste tot si nicaieri.
Ma vad iubind. Ma vad plecand. Ma vad neuitand. [niciodata n-am stiut sa uit, desi am preferat uitarea cat de repede posibil.]
Ma vad mancand cu pofta vata pe bat. Si apoi ma vad spalandu-ma cu apa minerala :))
Ma vad pe mine, razanda si planganda cu lacrimi mari.
Tot ce am fost, tot ce-am facut, n-a intrat inca la naftalina.
Tu, cel ce te stii, intelege ochii mei.
Asta a fost aiureala dintr-o duminica de noiembrie.

On Monday we fall in love.
On Tuesday we hold our hands.
On Wednesday we paint our souls and smile.
On Thursday we say 'I miss you...'
On Friday we kiss. ['it was not my lips that you kissed, but my soul.']
On Saturday we dance. ['dance me to the end of love.']
On Sunday we let our souls sleep embraced.

Today is Tuesday. Hold my hand and never let go...

Azi noapte. ora 02:45

As vrea sa stau in ploaie. Sa o simt pana dincolo de piele. Rece. Pe mine. In mine. Sa fiu a ei. Apoi as mirosi a ea. As fi fata cu pielea ce miroase a ploaie, fata cu stropi de ploaie in par si pe gene. Si m-ar iubi...daca nu pamantul, macar cerul. Da, careva tot ar trebui sa ma iubeasca, dintre cer si pamant. Traiesc prinsa in imbratisarea lor. Cand ploua, cerul saruta pamantul si pe mine impreuna cu el. Cand cresc flori, pamantul mangaie cerul si pe mine deopotriva. Ma vor. Dar nu stiu daca ma au cu adevarat. Uneori sunt a lor, alteori a nimanui...
De asta ploua acum de atata timp...pentru ca pamantul e trist si cerul a vazut asta. Pamantul tanjea sa simta din nou cerul. Si in noaptea asta, cerul s-a indurat si se revarsa la nesfarsit.
Esti cu mine? Pentru ca ti-am spus o poveste. De fapt, doua. Povestea unei fete triste [acum] care iubeste ploaia si povestea iubirii dintre cer si pamant. Fata sunt eu, iubirea lor e imposibila. Nu stiu daca se vor avea vreodata pe deplin. Mereu dau impresia ca se ating, undeva departe, dar niciodata nu e asa.
Nu mai stiu...
Somn usor.

Reciteam acuma 'jurnalul' pe care il tin, sau cel putin incerc, gandindu-ma ca poate dau peste ceva care sa ma inspire si sa mai scriu si eu pe aici. Si am gasit. Nu ceva ce m-a inspirat neaparat, dar...mi-a adus aminte.
In 31.10.2008 scriam:
Ce a fost frumos astăzi?
Soarele.
Parcul şi soarele.
Oh…toate frunzele căzute pe asfalt şi prin iarbă. Mai ales cele de pe iarbă. Îmi place să calc pe ele, să le aud foşnetul.
Liniştea…combinată cu râsetele copiilor care se joacă mai încolo şi cu ciripitul păsărilor din copacul de deasupra băncii pe care stau. [oare povestesc, cântă? Oare pot să zâmbească? Ce bine că sunt om… ar fi fost dureros de trist să nu stiu cum e să zâmbesc. Ar trebui să zâmbesc mai des.]
Copiii. Cum au fugit la hinte.
Şi fetiţa care i-a spus căluţului sculptat ,,bună dimineaţa!” şi i-a făcut cu mâna.
Te iubesc!

Astazi, 04.04.2009 o sa scriu despre ieri. Pentru ca ieri...a fost o zi minunata.
Ce a fost frumos ieri?
Soarele. Primavara.
Parcul, soarele, copiii.
Mai apoi, florile in par, statul pe iarba, apa, soarele, 'valul', imaginea.Si ieri m-am [l-am] intrebat ce spun oare pasarile. Si apoi am spus ca poate sunt invidioase. Pentru ca noi putem sa zambim si ele nu. Si le-am privit invers.
Stiu ca nu se intelege nimic, dar in sufletul meu se leaga tot. Aseara a fost ca o seara de basm. De fapt, nu stiu cum sunt serile in basme, dar sunt sigura ca seara mea de basm de aseara le-ar intrece pe toate. Am fost fata cu flori in par, o fermecata ametita de minunatia soarelui, o fermecata cu chef de dans si invartit pe strazi.
O sa mai am o seara de basm, cu un apus minunat, cu o rochita alba invartindu-se impreuna cu mine, cu flori in par, apoi va fi numaratul stelelor cazatoare...dar va urma si o dimineata, un rasarit. Si asa voi avea seara si dimineata mea de basm.
De ce?...pentru ca asa incepe...ca'ntr'un vis...
:)

Da...azi nu ştiu despre ce să [vă] scriu. Simt doar că vreau să scriu. Vreau sau am nevoie?! Niciodată nu am fost sigură care mai mult din astea două. În fine, ideea e că sunt fericită. M-a cuprins aşa în mod inexplicabil [bine, există o foarte mică explicaţie] starea de fericire. Şi dacă nu ar fi mama acasă şi nu aş avea vecini nervoşi, aş striga tare de tot, să stie toţi că sunt aşa. Oricum ştiu că aproape nimănui nu-i pasă de fericirea celuilalt, ci dimpotrivă...dar azi nici mie nu îmi pasă de nepăsarea altora.
Iubesc Cerul, iubesc marea, iubesc nisipul ud, iubesc florile şi ploaia, iubesc atingerea dintre picioarele mele goale şi iarbă, nisip, asfalt ud...iubesc când şi cum râde mama, iubesc când vrea să mă ia în braţe pe sus dar nu prea poate, iubesc cuplurile în vârstă care încă se ţin de mână când merg pe stradă, iubesc umbrelele colorate şi mănuşile fără degete, iubesc ideea că într-o zi o să dansez în ploaie, iubesc copilaşii, iubesc minunile şi să descopăr oameni cu minuni în ei, iubesc ceaiul şi ciocolata...o să iubesc privirea şi zâmbetul şi atingerea şi întreaga lui fiinţă. Îl iubesc de pe acum şi o să îl iubesc atunci şi mai mult.
Şi deşi nimic din ce am scris nu pare să aiba legătură sau sens, nu contează. Ideea e că sunt fericită, că iubesc, că am stare dansabilă şi gânduri fluturalnice, că astăzi vreau să fiu fata din poveste, râzânda şi plângânda cu lacrimi mari, care are ochi de ciocolată şi clipeşte odată cu bătaia aripilor de fluturi, care de fapt are fluturi şi flori în păr, bucurie şi credinţă în inimă şi multe visuri şi minuni în minte.
Vă rog, lăsaţi-vă copleşiti de bucurie!

M-am framantat mult inainte sa decid sa postez poezia care urmeaza. Am scris-o in urma cu un an, cand am decis sa incep un jurnal pentru el al meu...indiferent cine ar fi.
Stiu ca pare ciudat si multi ma considera ciudata si aiurea si prea visatoare sau prea complicata sau prea nu stiu cum. Dar azi am decis sa nu imi pese.
Asa ca e pentru tine...tu al meu. Oriunde ai fi, oricine ai fi...Imi imaginez uneori ca asta o sa te aduca la mine…ca asa o sa ne gasim. Ceea ce scriu si rugaciunile sunt drumul catre tine. Sau poate catre mine...

Mă gândesc la tine, cel ce eşti…
Mă gândesc la tine, cel ce ai fost dintotdeauna…
Mă gândesc la tine, cel ce vei fi pentru veşnicii…
Uneori mi-e dor de tine,
deşi nu te-am avut niciodată;
dar mi-e dor…
mi-e dor de privirea ta, de zâmbetul tău, de glasul tău.
Şi mai mi-e dor de mirosul tău, de atingerea ta…
mi-e dor de tot ce ştiu că eşti tu
şi mi-e dor de tot ce ştiu că aş putea fi eu prin tine.
Şi când mi-e dor, privesc la Cer şi nu mi-e teamă,
pentru că ştiu că acolo, undeva,
eşti tu-cel ce eşti, cel ce ai fost şi cel ce vei fi mereu…
…al meu…