Cred acum că nu doar încercările, ci şi harul şi binecuvântările vor să ne înveţe ceva. Nu ştiu cum să o spun în clipa asta ca să fie pe măsura a ce simt, dar mă întristez nespus când văd oameni care trăiesc ca şi cum tot ce au li se cuvine de fapt. Iar când mă văd pe mine că tind să iau ca normalitate minunile şi harul, mă scutur bine ca să-mi revin.
Şi-mi zic: nu e normal că poţi să te bucuri de răsărit sau de apus! Nu, Diana, nu e normal să poţi să vezi chipul mamei şi să o vezi cu cât drag te priveşte când ajungi acasă de la lucru, nu-i normal nici să poţi coborî scările sărind, sau că poţi să alergi desculţă. Nu-i normal nici că poţi auzi muzica, muzica de oriunde ar veni ea, în felurile minunate în care există.
Normal şi potrivit lumii în care trăim ar fi să ai după cum meriţi, dar ce bine că Domnul nu e un Dumnezeu al normalităţii, ci al extraordinarului. Nimic din ce am nu am pentru că merit, şi Îi mulţumesc pentru că nu-mi face după cum merit, şi nu face nici lumii acesteia. Încă.
E har tot ce am, e har nespus şi de asta mă rog să învăţ să trăiesc mulţumită şi mulţumitoare, pentru că îmi tot dă, şi-mi dă cu drag.
Şi ce altă dovadă de iubire aş mai putea să îndrăznesc să-I cer când El, dragul inimii mele, mă copleşeşte iubindu-mă nespus, zi de zi?
Datorită Lui, nu-mi trăiesc viaţa nici măcar pentru o secundă în normalitate sau banalitate, ci din minune în minune.
Sunt, cu adevărat, cea binecuvântată şi iubită peste măsură.

Şi mă gândeam acum că e aşa, ciudat, să-i spun ,,fericire'' când îmi vine să-i spun ,,senin''. Sau ,,mama''. Sau ,,Cer''. Sau ,,mi-e dor''. Sau ,,[te] iubesc''.
E mereu altfel, dar e mereu aceeaşi.
O găsesc mereu în tăcere, niciodată-n zgomot. O găsesc mereu în Tine, niciodată-n ei. O găsesc mereu când îmi las privirile să meargă-n sus, spre Cer, niciodată când le las în pământ.
Şi e minunat să ştiu că toţi o avem, în diferite forme. Pentru că ai să-ntrebi ce-i fericire pentru un copil şi-o să-ţi spună că-i mămăruţa. O să-ntrebi apoi un îndrăgostit ce-i fericirea, şi-o să-ţi spună ,,când mă priveşte şi ştiu.'' Apoi o să-ntrebi o mamă ce-i fericirea şi-o să-ţi spună: ,,să pot să le spun poveşti şi ei să adoarmă aşa, la mine-n braţe.'' Şi-o să fie un nene în vârstă, care stă la mormântul dragii lui şi-o să-l întrebi care-i e fericirea şi-o să-ţi spună zâmbind: ,,că mi-a fost dată o vreme aici, ea, cea dragă a inimii mele.''
Cu toţii o avem, cu toţii o trăim. Fie că pentru unii e de-un fel, sau pentru alţii e de alt fel, fie că-i dăm nume sau nici nu ne mai gândim la asta, fie că ne prefacem că nu e-n noi sau că mergem pe străzi zâmbind la toată lumea, ea e-n noi.
Şi-am să-ţi spun că fericirea mi-e în tot ce mă înconjoară, e-n totul cu care m-ai înconjurat, de la fiecare răsărit la fiecare apus, de la fiecare copilaş la fiecare vârstnic,  de la fiecare carte dintr-un colţ al raftului în celălalt, de la mine la Tine.
Fericirea mea e-n Tine, pe deplin.
Şi-ai să-mi rămâi fericire, până la capăt.

E duminică dimineaţa şi e plin de oameni. Mii de oameni, aş zice. Doamne foarte aranjate, domni la costum şi la cravată, copii de 12-14 ani care încearcă să pară mult mai mari, dar nu le stă bine. Niciodată nu am înţeles de ce efortul acesta, să pari altceva decât ceea ce eşti de fapt. Copiilor le stă bine să fie copii, iar celor care nu mai sunt copii din cauza vârstei şi a anilor, le stă bine să fie...copii.vârstnici, cu sufletul. E mare mulţimea şi sunt multe privirile care iscodesc, care analizează până la cel mai mic detaliu. Îmi place şi mie să privesc, să privesc oamenii, de aş putea preţ de câteva secunde să văd în ei, dincolo de ei, şi ştiu că nu pot, dar măcar încerc.
Se deschide uşa şi intră pe ea un nene şi o tanti. El, adus de spate, de parcă greutatea întregii lumi ar fi pe umerii lui. Şi e de fapt, greutatea întregii vieţi pe care a trăit-o şi poate părţi din vieţile celor care au trăit prin viaţa lui. Ea vine în urma lui, îi dă mâna şi-l ajută. Şi aşa, împreună, răzbesc până în faţă. Răzbesc până în faţă după un drum lung, pentru că drumul pare mai lung când îl parcurgi cu greu. Locurile sunt libere, dar nu se grăbeşte să se aşeze ci aşa, adus de spate, cu dureri în el şi toate cele, rămâne în picioare ca să înalţe o rugăciune.
S-a lăsat tăcerea în mine privindu-l şi privind-o. S-a lăsat o asemenea tăcere, încât m-am cutremurat şi am plâns. În mine mai mult decât lacrimile care s-au văzut. M-am întrebat ce s-a rugat. Sunt sigură că a mulţumit. Sunt sigură că nu s-a plâns şi nici nu a reproşat, în tăcere, că îi e prea greu. Ştiu asta, pentru că a zâmbit când a deschis ochii. Asta m-a făcut să plâng şi mai tare.
Aş fi vrut, în clipa aceea, să cobor toate scările până la ei, să străbat într-o secundă toată distanţa care era între noi şi să îi îmbrăţişez. Să le spun că sunt minunaţi, mai minunaţi decât cei cu privire semeţe. Sunt minunaţi în simplitatea lor, sunt minunaţi în efortul lor, care-i efort doar pentru noi, ochii care îi privim. Sunt minunaţi pentru că nu se lasă, ci pentru că răzbesc drumuri, nu doar cel de la intrare până în faţă, ci drumul în viaţă pe care l-au parcurs împreună.
Mi i-am imaginat pentru o clipă în Cer, după ce au parcurs şi drumul acela împreună. Nu repezindu-se la ce-i acolo, ci rugându-se mai înainte de orice.
Abia aştept să-i întâlnesc în Cer.
Pe ei, cei minunaţi dintr-o duminică dimineaţa.

E ceva ce mă însufleţeşte şi îmi face inima să tresalte efectiv de bucurie. E ceva ce mă face să mă înfior şi această înfiorare e tot mai dragă inimii mele, pe zi ce trece. E ceva ce mă face să privesc la ceruri şi la pământ, la toată creaţia şi să mă simt atât de săracă, pentru că nu ştiu ce aş putea să spun ca să laud măreţia Lui. E ceva ce mă face să izbucnesc în plâns, pentru că da, sunt cea binecuvântată peste măsură şi nu merit asta şi totuşi, El continuă să mă binecuvinteze mereu.
Sunt cea păcătoasă, sunt cea care nu merită îndurarea, dar El continuă să îmi tot dea, ca un izvor care se revarsă la nesfârşit în viaţa mea. El e Izvorul drag al sufletului meu, sursa mea de inspiraţie şi de bucurie. El e Cel care-mi dă atâta pace şi mă poartă mereu şi mereu. El e Cel care mă adăposteşte şi mi-e sprijin. El mi-e ţinta spre care alerg şi când simt că alergarea e obositoare, El e aici să îmi amintească faptul că răsplata e pentru cei care aleargă până la capăt, privind neîncetat spre Ceruri.
El mi-e Părinte şi Prieten. De El e sufletul meu îndrăgostit şi după prezenţa Lui tânjesc mai mult decât orice. Mi-e drag, mi-e atât de drag şi cât mi-e dat să fiu aici, o să alerg neîncetat spre El, cu bucurie şi teamă sfântă.
Iubesc pe Domnul şi astăzi vă spun să Il iubiţi şi voi. Şi vă rog, lăsaţi-vă iubiţi de El!
Preaiubitul meu e Unul fără seamăn pe pământ!
Aştept, Doamne, ziua în care voi fi în Ceruri, Sus cu Tine!
Te iubesc!

După cum spuneam penultima dată când am scris, să fii om bun înseamnă ceva. Să fii de încredere. Să fii de cuvânt. Să fii blând şi smerit cu inima. Să ştii să trăieşti o viaţă măreaţă, dar în smerenie [expresia asta o veţi mai citi-o de multe ori pe aici]. Să iubeşti şi să crezi. Să iubeşti într-atât încât să nu ştii să trăieşti altfel decât iubind. Să crezi într-atât încât să ştii că imposibilul chiar e adeseori posibil. Să lupţi când alţii spun că nu e nimic pentru care să lupţi.
Insist şi revin mereu asupra luptei, a credinţei şi dragostei, asupra smereniei şi bunătăţii. Probabil voi face asta până voi muri.
 Mă întorc mereu la ele pentru că sunt acel ceva preţios care ne defineşte ca oameni. Poţi să ai oricât, dacă esenţialul lipseşte. Iar acestea sunt esenţialele vieţii noastre. Să le ai în viaţa ta nu pentru ceea ce ar putea să spună oamenii, ci pentru ceea ce spune Cerul.
Contează să fii bun, pentru că răutatea gratuită nu duce oricum la nimic. Contează să lupţi, pentru că dacă tu nu lupţi, cine va face asta pentru tine? Contează să ştii să trăieşti în smerenie, pentru că doar aşa sufletul ni se va înălţa.
Contează să crezi, pentru că numai crezând poţi să vezi minunile din jurul tău cum se petrec aşa, fără număr. Nu-i om în viaţa căruia să nu fie minuni. Dar numai unii le văd. Aceasta e una din diferenţele pe care credinţa le face.
Şi mai presus de orice, să iubeşti. Când iubim, toate celelalte vin de la sine. Când iubim, inimi se oglindesc. Când iubim, El se oglindeşte în noi.


,,dar în cele cereşti eşti atât cât iubeşti.''

Pentru că în cele din urmă nu contează cât de mult ai, nu contează renumele, nici avuţia. Pentru că de fapt, în cele din urmă nu contează nimic din lucrurile materiale.
Pentru că în cele din urmă contează să fii fermecător, iar farmecul ţi-e numai pe măsura bunătăţii.
Asta am învăţat, asta ştiu, şi asta încerc să trăiesc: farmecul să-mi fie bunătatea, cantitatea de Cer din inimă să-mi fie măsura dragostei, credinţa să mă poarte şi bucuria să fie ritmul pe care fac fiecare pas.
Umple-mi, Doamne, inima de Cer, umple-mi-o cu senin.

Niciodată  nu trebuie să spui: ,,am luptat îndeajuns, de acum mă pot opri.'' Mereu va fi de luptat, mereu va fi de înaintat. Prefer lupta, cu toate loviturile şi cu tot efortul pe care îl presupune, decât confortul  de a sta deoparte. De ce? E simplu. Pentru că statul deoparte nu aduce nimic, dar să lupţi până la capăt, da. Chiar dacă lupta pare să fie pierdută [ia aminte, am spus ,,pare''], nu te descuraja! Simplul fapt că ai ajuns până la capăt e o biruinţă.
Biruinţă e şi să lupţi până la capăt, nu doar să-l învingi pe duşman. De fapt, ajuns la capăt ai poate cea mai măreaţă victorie, pentru că te-ai învins în primul rând pe tine, pe omul firesc din tine, cel care în mod normal alegi doar ceea ce e confortabil şi uşor de obţinut.
Acesta e motivul pentru care mă întorc mereu şi mereu la ceea ce a spus N. Steinhardt: ,,Mângâierea nu e să învingi, totul e să lupţi până la capăt. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie-n zori!''
Aşa că pentru cei trişti, dezorientaţi, aparent înfrânţi sau sătui de atâta luptă, vă scrie cea cu gânduri fluturalnice, binecuvântată peste măsură, la 8 dimineaţa, din autobusul care mă duce la lucru: inima sus! :)
Nimic nu-i pierdut, nimic nu-i sfârşit.
Sus la luptă, dragii mei!
Cu inima bucuroasă, cu credinţă în inimă, cu cântec pe buze, la luptă!

,,Simt că şi tăcerea acestei gări abia aşteaptă să-mi aşeze pe faţă o mască de sticlă. Vrea să-mi pecetluiască gura. Să încetez să vorbesc. Aş aparţine atunci gării. Mi-e frică de asta, de aceea vorbesc încontinuu. Dacă m-aş opri, mi-ar fi greu să mai mişc buzele. Ele ar deveni de sticlă. Şi m-aş teme să nu le sfărâm.'' [Octavian Paler - Viaţa pe un peron]


Cândva mă ridicam cu totul împotriva tăcerii. Cânva preferam orice, dar nu tăcere. Apoi am învăţat că uneori, în mijlocul tăcerii, poţi să auzi ceea ce nu ai mai auzit niciodată. Poţi să-ţi auzi sufletul, poţi să-L auzi pe El [în tăcere Îi auzim glasul cel mai desluşit.] Poţi să auzi păsările altfel şi să te întrebi ce sunt de fapt ciripelile lor. De când le-am privit invers, pe malul apei, mi-am dorit să ştiu ce spun de fapt. Cum cu simple ciripeli vorbesc de frumuseţi nemaivăzute de ochii noştri, sau cum Îl laudă pe Creator. Sau poate cum vorbesc despre noi, cei cu privirea goală care împânzim străzile, fără să ştim să ne oprim şi să ascultăm, în tăcere.
Uneori se aşează o mască de sticlă pe buzele mele şi tot din sticlă e şi mănuşa care-mi acoperă degetele. Şi atunci nu mai ştiu nici să vorbesc şi nici să scriu. Dar sticla poate să-mi acopere buze şi păr şi degete şi zâmbet, pentru că sufletu-mi ascultă şi priveşte şi primeşte. Un simplu cântec, un simplu zâmbet, o adiere de vânt sau o rază mai caldă de soare, şi sticla dispare.  Nu se face ţăndări, ci dispare ca şi cum nici n-ar fi fost. Şi tot ce s-a adunat în suflet în timpul acela, ţâşneşte prin buze şi prin vârful degetelor.
Simt că tăcerea acestei lumi, în toată gălăgia ei, abia aşteaptă să ne înnebunească, până într-acolo încât să nu mai ştim ce să ascultăm. Oricum de auzit vom auzi mereu totul, important e să ştim ce să ascultăm.
Nu mi-e teamă de măştile de sticlă, pentru că mereu va fi o rază de soare care va face să revină totul în simţiri.

,,Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea L-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce.''  Sf. Clarisa

,,Prin păcatele noastre Îl răstignim pe Hristos, prin gândurile noastre necurate Îl batjocorim.
Cu fiecare faptă rea batem un cui în crucea Sa.
Imagine de groază.
[...] Dar mai de groază este a cuielor bătute odată cu fiecare păcat. Ce fac oamenii când, de pe crucea troiţei, crivăţul şi intemperiile au smuls trupul Domnului?Se uită, îşi văd de drum
       Iar la vremea de soroc
       Îl întind din nou pe cruce
       Şi-I bat cuiele la loc.''

N.Steinhardt - Jurnalul Fericirii

but they're not yours, they are my own. [aşa spune una dintre melodiile mele preferate].
Spuneam că indiferent de ceea ce spun unii, nu sunt prea mică pentru ceea ce visez.
Sunt din ce în ce mai puţini cei care privesc cu drag la oamenii care au visuri şi cred în ele şi sunt din ce în ce mai mulţi oameni distrugători de visuri, care râd şi batjocoresc şi-ţi spun: ,,o să te trezeşti tu la realitate şi în ea nu o să fie nimic din închipuirile tale!''
Acelor oameni le spun că totul este cu putinţă celui care crede. Şi că oricine poate să fie designerul propriei sale vieţi. Şi că decât să mă ambiţionez în tâmpenii şi lucruri prosteşti, prefer să mă ambiţionez pentru mine şi lucrurile bune pe care le vreau pentru viaţa mea.
Aşa că, îmi doresc de mult timp să am o cafenea, un mini.restaurant. Să aibă nume franţuzesc, să fie simplu şi cochet, aranjat până la cel mai mic detaliu. Să aibă un pian într-un colţ şi să poată cânta cine doreşte. Să servesc tot felul de chestii făcute de mine, pentru că gătitul e marea mea pasiune, pe lângă scris. E terapie pură pentru sufletul meu. Să fiu în bucătărie, să gătesc tot felul şi să-mi iasă bine şi mama să se bucure, e una din cele mai mari fericiri din viaţa mea. Şi în mini.restaurantul ăsta o să se audă cântând Katie Melua, Norah Jones, Michael Bubble, Frank Sinatra, Edith Piaf şi mulţi alţii. O să fie şi o încăpere specială, cu cărţi, foi şi stilouri, pentru cei care vor să citească sau să scrie.
O să fiu eu acolo, cea cu dispoziţie dansabilă şi gânduri fluturalnice, prăjiturind pentru oameni fericiţi sau trişti.

 I am never broken.

Cum ar fi dacă de fiecare dată când ne-am atinge degetele s-ar auzi un sunet? Iar sunetele să fie aşa, după cum ţi-e inima.
[viaţa ar fi un muzical, ai spus]
Oamenii apoi ar auzi şi ar ştii dacă eşti trist, fericit, îndrăgostit, furios sau nicicum.
Poate atunci oamenii ar fi mai buni.
Cel mai minunat ar fi când o mână ar mângâia sau când s-ar prinde două mâini. Aşa s-ar naşte melodii. Altfel de melodii.
Poate aşa oamenii ar iubi mai mult.
Degetele noastre vor învăţa să cânte.

Visuri spulberate avem cu toţii…unele avem impresia că, dacă s-ar împlini,ne-ar aduce fericire, dar poate împlinirea lor ar însemna nefericirea noastră...

Cand am ales tema aceasta, ma gandeam sa scriu despre ceva provocator, dar real, actual si care reprezinta un pericol pentru noi, tinerii. Si am ales mass-media. Nu, nu ma refer la mass-media in intregime, pentru ca nu ar fi corect sa spun ca nimic din mass-media nu e bun. Astazi ma refer insa la acea mass-media care intoxica, la acea mass-media care distruge si imbolnaveste. Distruge uneori parerea pe care ar trebui de fapt sa o avem despre noi, distruge principii sanatoase, imbolnaveste si intoxica mintea si aduce panica in vietile multor tineri.
Revistele si publicatiile starnesc controverse, se baga in vietile altora, pentru ca doar asa se poate vinde o revista de scandal si din ce in ce mai mult iti spun ca nu esti indeajuns de bun. Trebuie sa ai masurile perfecte, corpul perfect, pielea perfecta, trebuie sa stii sa fii ipocrit, prefacut, scorpie si poate asa vei reusi sa reusesti in societatea asta bolnava, as zice. Si daca televizorul urla ca trebuie sa slabesti si revistele iti arata femei sau barbati care isi fac nenumarate operatii estetice insuflandu-ti ideea ca acela e modelul pe care trebuie sa il urmezi, in cele din urma ajungi sa crezi ca e asa cum ti se spune.
Da, o mare parte din mass-media se crede perfecta si indeajuns de buna, dar unde este acel bun pe care il aduce in viata tinerilor?
Ma intreb din nou ce spune Cerul cand vede tot ce se intampla. Ma intreb ce simte Dumnezeu cand vede ca tinerii pe care ii iubeste atat de mult se lasa mintiti si amagiti. Ma intreb ce e in inima Lui de Tata si de Creator care ne-a facut dupa chipul si asemanarea Lui [si asta inseamna ca suntem minunati] cand vede ce usor ii lasam pe altii sa ne spuna ca nu suntem indeajuns de buni. Aceasta e realitatea: ca ii lasam pe altii sa ne fure identitatea, adevarata noastra identitate.
Daca sunt lucruri pe care vrem sa le schimbam, haideti sa nu ne uitam atat de mult la defectele fizicului si sa privim la defectele sufletului. Haideti sa nu mai lasam televizorul si revistele si internetul sa ne rapeasca din timp in mod nefolositor si sa ne intoxice, ci mai bine sa incepem ne privim prin ochii lui Dumnezeu si sa ne ocupam timpul cu El. Haideti sa nu mai dam muzica mai tare, ci uneori sa mai facem liniste in sufletele noastre.
Si mai bine, haideti sa nu mai lasam acea parte stricata din mass-media sa ne polueze viata, ci sa lasam sa intre in ea o adiere de aer curat venita din Cer.

Atât de des cădem în trista comedie a aparenţelor… Învăţăm din ce în ce mai bine să ne ascundem, să ne prefacem. Ne prefacem tari când suntem slabi, ne prefacem că suntem mai buni şi mai capabili decât suntem în realitate, ne prefacem plini de credinţă când de fapt e pustiu, ne prefacem spirituali şi atât de legaţi de Cer, când de fapt suntem în cădere liberă şi cu siguranţă nu în direcţia Cerului.
Şi încetul cu încetul, totul devine o schiţă sau o imitatie proastă a ceea ce ar vrea să fie operă de artă. Sau altfel spus, viaţa devine o scenă de teatru plină de mulţi actori care au uitat că viaţa se trăieşte cu adevărat, nu se mimează. E un rol pe care, în final, ajungem să îl jucăm aproape la perfecţiune. Ne învaţă lumea şi societatea că e bine să minţi,ne aplaudă şi ne spune că e bine să pari altceva decât ceea ce eşti, iar în final ajungem să credem că aşa e cel mai potrivit pentru noi.
Dar e un rol obositor şi în cele din urmă, poate inima se satură să tot schimbe pe măşti, iar publicul care cândva stătea să te aplaude, acum pleacă; şi ajungi să joci în faţa unor scaune goale, ajungi să joci, din disperare, doar tu pentru tine.
Şi undeva acolo e El. El, care oricum ştie. El, care oricum vede dincolo de măşti. Şi cred că priveşte cu tristeţe, văzând că încercăm să ne prefacem chiar şi în faţa Lui. Da, e tristeţe şi durere, pentru că Dumnezeu nu are nevoie în Cer de o adunare de măşti, ci de suflete sincere. Probabil, la sfârşit, când ne va chema la El pentru a ne primi Sus, nu va spune: ,,Bine, suflet prefăcut. Ai purtat multe măşti şi ai păcălit pe mulţi. Mare îţi va fi răsplata.’’, ci se va uita cu drag şi va şopti: ,,Bine, suflet bun şi cinstit. M-ai reprezentat cu smerenie şi sinceritate. Nepreţuită ţi-e de acum răsplata!’’.
Asta e tot ce ştiu cu siguranţă: că înainte de a merge Sus, toate măştile cad. Şi mai ales că întotdeauna, dincolo de ele, va fi Dumnezeu.

Incurajeaza-te, zambeste, si bucura-te de ceea ce ai. Nu lasa niciodata ca bucuria sa iti fie furata de ceea ce nu merita. Fii cu inima sus, cu zambetul pe chip, cu sclipire in ochi, cu cantec in inima si pe buze... Fii un om bun, un om de incredere, bland si smerit, inaintea oamenilor si inaintea Cerului. Traieste viata, dar traieste-o pe a ta, nu pe a altora....traieste-o clipa de clipa, nu zi de zi sau saptamana de saptamana. Si mai presus de orice...lasa-te coplesit de bucurie si iubeste cu adevarat...
:)

Cum s-a prabusit fiul risipitor la picioarele tatalui, asa simt si eu uneori ca vreau sa ma pun inaintea Lui...ce bine ca e aici, gata sa ma ia in brate… Gandurile mele si dorul meu se indreapta spre bratele iubitoare si gata sa ocrotească si sa mangaie ale Tatalui…

,,Stiu o planeta unde se afla un domn stacojiu la fata. Nu s-a uitat niciodata la o stea. N-a iubit niciodata pe nimeni. N-a facut niciodata altceva decat socoteli. Si toata ziua repeta la fel ca tine: *Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!* si asta il face sa se umple in pene de trufie. Numai ca nu e un om, e o ciuperca!"
[Micul Print]

Draga micule print, vreau sa iti spun ca si eu cunosc o planeta unde se afla, din pacate, nu doar un singur om stacojiu la fata, ca cel pe care il stii tu. Ma intreb insa ce culoare are sufletul omului stacojiu de pe planeta stiuta de tine. Mie mi-e teama sa ma gandesc la culoarea pe care o au sufletele oamenilor despre care vreau sa iti vorbesc. E plin de ei aici, pe planeta asta unde ne-a fost dat sa locuim.
Probabil marea majoritate au sufletele negre. Negre de suparare. Oboseala cred ca e gri. Asa ca de multe ori se combina negrul cu griul, dar tot nu iese o culoare placuta la vedere. Ei nu stiu ca se vede culoarea sufletului lor, chiar daca incearca sa o ascunda. Stii, asta oricum invatam de-a lungul timpului: sa ascundem. Iubesti? Vai, nu e bine sa arati asta...o sa fii luat de fraier. Iti place sa te uiti la stele si sa iti imaginezi ca danseaza si ca ,,stelele sunt pistruii noptii" sau cerceii lunii si ca undeva, steaua care luceste mai tare e chiar steaua ta? Eh, nu se poate asa ceva, noi suntem oameni seriosi! Cum sa ne ocupam de iubit cu adevarat si de privit la stele si la luna si la nori? Sa nici nu mai vorbim de desenatul cu creta pe asfaltul din parc sau din fata blocului...doar acum avem calculatoare si inca de'alea performante! Societatea evolueaza draga copile si tu, vrei sau nu, trebuie sa evoluezi impreuna cu ea! Tampeniile cu desenatul inimilor si curcubeului pe asfalt sunt vechi. Asta ne invata ei. [macar pe asfalt de am mai mai avea inimi frumoase...dar si alea vor sa ni le ia.]
Revenind la culori. Mai sunt oameni care se simt ca rahatul [sa-mi fie cu iertare, dar asta e adevarul; nu puteam sa o spun mai frumos de atat] si asa le e si sufletul si atunci sunt maro. [incepe sa nu-mi mai placa maroul.] [Aici trebuie sa spun neaparat ce a spus mami: Diana, sterge partea cu rahatul! Nu se cuvine sa vorbesti asa. Ca unii sunt rahat, e partea a doua. Lasa-i sa fie. :))]. [Acum spun sa-mi fie cu iertare, de doua ori.] ...Si toate celelalte care isi fac loc in sufletele lor sunt culori inchise, care intuneca acolo unde deja e destul de intunecat. Si totusi, ei sunt oameni seriosi! Nu-mi place cu ei. Nu-mi place printre ei.
Te simti singur cand, oricat ai cauta, nu prea gasesti un om cu suflet verde. Doar copiii mai au sufletele in culorile curcubeului. De asta ii iubesc si tot de asta imi doresc sa pastrez in mine ceva din copilul care am fost candva. Desi uneori simt ca sufletul meu prinde nuante inchise, nu vreau sa il las. Sunt un om-copil si nu vreau sa devin un om-ciuperca. Vreau sa am sufletul verde pana mor. Si mai prefer sa fiu un om-copil neserios decat un om-ciuperca serios!
Cam atat...

Am simtit brusc nevoia sa scriu. Sa amestec litere, cuvinte, ganduri, framantari si intrebari. Am simtit asta dupa ce un prieten drag mi-a spus astazi: ,,Am cancer. E in ultima faza…Nu pot sa fiu operat...” Am simtit ca mi se prabuseste ceva in cap si imi trage inima in jos, tare de tot. Are 21 de ani. Cuvintele in situatia asta sunt prea sarace si fara rost. Apoi mi-am amintit de un alt baiat, a carei moarte m-a socat, desi nu ne stiam prea bine. A murit in urma cu cateva luni, intr-un accident. Apoi mi-am amintit de tusa Mia, matusa preferata din anii copilariei mele. A murit si ea, tot in accident. Ma gandeam acum cate i-as spune despre viata noastra ciudata de aici, de pe pamant. Dar cu siguranta chiar si micile noastre bucurii si reusite sunt nimic in comparatie cu ceea ce are ea in splendoarea de Sus, din Cer. Abia astept ziua in care o sa o revad…o ce zi, ce glorioasa va fi…
Si cu toate ca moartea pare inspaimantatoare, cred ca mai degraba viata e asa. Cand nu traiesti cum trebuie. Moartea pare inspaimantatoare pentru ca de cele mai multe ori ne ia prin surprindere. Astazi vorbesti la telefon cu cineva drag si peste o zi sau doua afli ca…nu mai e. Ca nu mai ai pe cine sa suni, ca nu prea mai poti sa ii auzi vocea sau sa ii cauti privirea.
Oare cate s-ar schimba in viata noastra daca am cunoaste exact ziua in care o sa murim? E ciudat…e ciudat cum unii afla ca mai au de trait 1 luna…si ar vrea sa faca intr-o luna tot ce nu au facut intr-o viata. Si intrebarea care imi vine in minte e: de ce nu ai facut pana atunci? Ce te opreste, atunci cand viata ti se pare ca se desfasoara normal si esti sanatos si bine, sa spui ,,Te iubesc!”?. Ce te opreste sa faci bine, sa indrepti o greseala, sa iei decizii intelepte, sa renunti la a te gandi doar la tine? Ce te opreste sa iti faci timp sa privesti la minunatia si frumusetea lumii? Ce te opreste sa privesti la Cer, sa fii bun, sa fii asa cum trebuie sa fii? Ce te opreste sa te rogi si sa Il cauti din inima pe Dumnezeu, pe Cel pe care ajungi sa Il cauti cu disperare doar atunci cand se intampla o nenorocire?
As vrea sa ajung sa privesc moartea cu seninatate. As vrea ca atunci cand o sa mor sa nu am regrete…sa pot sa spun ca am iubit cu adevarat si am aratat asta, ca am trait corect si ca Tatal meu e mandru de mine…ca acesta e motivul pentru care ma cheama Acasa. Si imi mai imaginez ca atunci cand o sa ajung Sus, o sa ma ia in brate si o sa spuna: ,,Bine ai venit, fetita Mea draga! Ce ai zice de o plimbare pe curcubeu?” Si eu o sa Il strang tare de mana, cat pentru tot timpul pe care l-am trait aici imaginandu-mi ca mana mea e in mana Lui…
Adevarul e ca nu stiu cum sa inchei…asa ca o las pe Magda Isanos sa incheie, pentru ca inainte sa moara de tuberculoza, a scris o poezie minunata, numai potrivita pentru subiectul acesta.

E-asa de trist sa cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or sa mai stee
voiosi, in vreme ce vom putrezi...

Atata soare, Doamne,-atata soare
o sa mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...

Si iarba asta o sa mai rasara
si luna tot asa o sa se plece,
mirata, peste apa care trece -
noi singuri n-o sa fim a doua oara...

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura
cand viata nu-i decat o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la Cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim...

,,Scuza *imprejurarile mi-au fost potrivnice* nu e invocata decat de cei slabi si nehotarati. Pentru o personalitate puternica imprejurarile sunt mai curand o provocare, un imbold. [...] La urma urmei imprejurarile sunt mai intotdeauna grele. Si fiecare tot ce vrea obtine, dar ceea ce vrea cu adevarat, nu ceea ce spune ca i-ar placea sa aiba; ceea ce se dobandeste prin neprecupetit sacrificiu, cu nedezmintita incapatanare, infrangand lenea, nestaruind asupra scrupulelor.
Imprejurarile nu pot fi scuza decat pentru ratati si ratatii -pe plan social sau duhovnicesc- sunt cei care s-au dat batuti, n-au avut mesaj sau nu le-a fost destul de scump (ori nu l-au receptionat destul de clar).
Mangaierea e alta: totul nu e sa invingi, totul e sa lupti pana la capat.
Biruinta nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta. Sa nu te predai din prima clipa.
Asta-i singura noastra datorie sfanta: de ne este dat sa cadem, sa fie-n zori."
N.Steinhardt - Jurnalul Fericirii

De data aceasta nu prea am multe de zis. Inghit in sec, citesc si recitesc si inteleg. Inteleg, imi reamintesc si hotarasc. Hotarasc sa nu mai ma dau batuta din cauza imprejurarilor aparent potrivnice. Hotarasc sa imi iau armura si sa lupt, pentru ca ,,o lupta-i viata...deci te lupta cu dragoste de ea, cu dor; oricare-ar fi sfarsitul luptei sa stai luptand, caci esti dator!" [G.Cosbuc].