pe lângă toate celelalte pe care mi le dau seama în dimineţi senine sau ploioase, în dimineaţa asta mi-am dat seama că sunt proiectant. era de altfel  destul de simplu şi uşor de dedus, doar că nu ştiam ce denumire să-i dau. dar când visul e proiectul de viitor al realităţii, cum altfel să se  numească  acela care visează tot felul, decât proiectant.visător sau proiectant de visuri?
[proiectăm visuri pentru o realitate ca-n...vise? oferim şi flori]
[esti naivă, o să-mi spui şi o să mă mustri cu o privire gravă. nu-i nimic, întodeauna pot să răspund privirii tale grave şi serioase cu un zâmbet.]

                                                                      foto: Paul Bolduţ

Mă apucă inspiraţia în cele mai ciudate momente. Mă bucuram pentru că pot să citesc oriunde, fie că sunt pe tramvai, autobus sau maşină, dar azi m-am întristat pentru că degeaba pot citi, când mai mare e nevoia să scriu. Şi categoric nu pot face asta într-un autobus zgâlţâitor, care ne scutură bine.
Sunt oameni trişti pe aici, sau somnoroşi sau pur şi simplu plictisiţi, care se uită pe geam, la ploaie sau dincolo de ea. Mai sunt şi femeile cu fuste şi baticuri colorate, care dorm. Mă întreb ce visează. Sau măcar visează ceva?
Azi dimineaţă, în timp ce număram picăturile de ploaie care cădeau pe umărul meu din acoperişul autobusului, am înţeles de ce scriu. De fapt, scrisul e ceva'ul meu. E ceea ce mă motivează, e ceea ce mă inspiră la mai mult şi mă face să mă redescopăr mereu şi mereu. E ceva'ul meu şi nimicul altora. E nimicul celor care spun că scriu prostii şi aiureli şi că asta nu se cuvine pentru o fată de 23 de ani care are acum o slujbă şi pare că şi-a început cât de cât viaţa. Însă ei nu ştiu că viaţa mea nu a început când am terminat facultatea sau am început să lucrez, ci a început de când am început să văd cu adevărat şi să înţeleg. De atunci şi scriu.
Scriu pentru că aşa ştiu să trăiesc. Scriu tot timpul, chiar şi când nu am hârtie şi pix, sau am şi nu le pot folosi.
În mine scriu mereu. Da, scriu în mine, în locul necunoscut de nimeni, unde cuvintele se adună şi înfloresc. Acolo e livada mea cu meri înfloriţi, mereu înfloriţi. Acolo sunt eu, în acea rochie albă, cu umerii goi, cu dragii mei cai sălbatici prin preajmă, şi cu licurii ameţiţi zburând peste tot.
În livada mea cu meri veşnic înfloriţi, înfloresc la nesfârşit flori de cuvinte, cu petale din litere, care adunate fac cele mai fermecătoare buchete. Ramuri pline, care nu se apleacă sub greutate, ci sunt uşoare şi se înalţă tot mai mult înspre Cer.

şi hain m-a inspirat, promisul e promis, iar eu promit că nu mai ies din casă la plimbare fără să am hârtie şi pix la mine!
Sunt fericită pentru că după-masa asta a fost minunabil de minunată şi am hoinărit din nou pe străzi, prin parc şi pe mal. Pe măsură ce făceam paşi şi simţeam mirosul de primăvară si vedeam oamenii, simţeam cum se adună cuvintele în mintea mea şi ar fi ţâşnit din mine, dacă ar fi avut cum. Rânduri întregi le-aş fi scris pe hârtie, cu pixul negru [măcar el era în geantă], iar apoi când am văzut că nu găsesc hârtie nicăieri, am simţit cum ar fi vrut să mi se imprime pe piele. ,,Îi mângâie mâna cu drag şi o priveşte zâmbind'', ,,iubesc primăvara'', ,,nu mai mă satur să păşesc'', ,,Îţi mulţumesc pentru încă o primăvară în care pot simţi vântul cum mi se furişează prin păr'', ,,ah, ce frumos e malul'', ,,ador să stau pe podul ăsta şi să mă uit cum se reflectă totul în apă. aşa îmi doresc să te reflecţi Tu în mine'', ,,aş face o poză, să o vadă'' şi multe multe altele mi-ar fi acoperit pielea.
Doar pe buze ar fi fost scris: ,,sunt fericită''. Dar asta oricum stă scris pe buzele mele şi privirea mea spune asta.
Sunt fericită şi sufletul mi-e aşa, fluturatic şi liniştit.
Liniştea asta am visat-o şi fericirea asta vreau să o păstrez.
Eşti minunat!

Uneori mă gândesc că poate m-am născut în locul sau timpul nepotrivit.
Dar apoi îmi dau seama că există multe greşeli pe lumea asta, dar asemenea greşeli niciodată.
Că aparţin locului în care mă aflu, că trebuie să îndrăgesc oamenii care vin şi pleacă din viaţa mea.
Sunt aici nu ca să spun că sunt slabă şi să găsesc pretexte stupide pentru faptul că uneori simt că nu pot face faţă, pentru că pot. Pot şi trebuie să fac faţă la orice.
Pot şi trebuie să iubesc.
Pot şi trebuie să iert.
Pot şi trebuie să trăiesc şi să iubesc viaţa.
Pentru că la urma urmei, suntem atât de fericiţi pe cât vrem şi ne lăsăm să fim, nu?

Cum ar fi elefanţii  într-o ceainărie, aşa sunt unii în sufletele altora. Le e imposibil să nu spargă ceva.
Aşadar, la intrarea în suflete ar trebui pus semnul: INTERZIS ELEFANŢILOR!

E ciudat cum există o legătură directă între zilele cu cer senin şi soare drag şi starea mea de spirit. Aşa că zilele senine fac  inima mea să fie senină şi fac ca dispoziţia dansabilă pe care uneori cred că am pierdut-o, să revină.
Azi sunt fericită, fără un motiv anume. Azi sunt atât de fericită încât am hoinărit din nou pe stradă, cu un zâmbet mare şi îngheţat. Nu de alta, dar deşi pare o zi de primăvară în toată regula, e tot foarte frig.
Dar nu e nimic, pentru că frigul nu mă opreşte astăzi să zâmbesc, să cânt, să dansez şi să fiu fericită.
Aşa că vă dau la toţi câte un zâmbet, venit dintr-o inimă cu cer senin, astăzi. [pentru că da, inima mea are şi cer :)].
Cerul inimii mele zâmbeşte astăzi.
Nu mă întreba cum e aia, înţelege doar şi primeşte.

Tot ce-am căutat zilele astea a fost un colţisor cald şi o ceaşca plină cu ciocolată caldă.
Mi-e dor de primăvară. Un pic de vară. Şi mi-e foarte dor de toamnă.
M-am săturat să aştept zgribulită şi cu picioarele îngheţate în staţiile de tramvai. M-am săturat să umblu înfofolită, cu fular şi mănuşi şi multe bluze.
Mi-e dor de adieri calde de vânt, de soare frumos şi cer senin, de stat pe mal şi privit la cer. Mi-e dor de sandalele comode cu care hoinăresc zâmbind pe străzi.Mi-e dor de pomi înfloriţi şi de păpădii. Mi-e dor de parcul plin cu copii care râd şi se joacă.
Aşa că aş vrea să dorm şi să mă trezesc peste două luni.
Să mă trezesc în acea dimineaţă veselă şi frumoasă de aprilie, cu soare şi nori frumoşi.
Şi chiar dacă tu nu eşti, să nu fiu tristă, ci să îmi iau o carte şi să merg pe mal.
Somn uşor.

Cum ar fi dacă de fiecare dată când ne-am atinge degetele s-ar auzi un sunet? Iar sunetele să fie aşa, după cum ţi-e inima.
[viaţa ar fi un muzical, ai spus]
Oamenii apoi ar auzi şi ar ştii dacă eşti trist, fericit, îndrăgostit, furios sau nicicum.
Poate atunci oamenii ar fi mai buni.
Cel mai minunat ar fi când o mână ar mângâia sau când s-ar prinde două mâini. Aşa s-ar naşte melodii. Altfel de melodii.
Poate aşa oamenii ar iubi mai mult.
Degetele noastre vor învăţa să cânte.

On Monday we fall in love.
On Tuesday we hold our hands.
On Wednesday we paint our souls and smile.
On Thursday we say 'I miss you...'
On Friday we kiss. ['it was not my lips that you kissed, but my soul.']
On Saturday we dance. ['dance me to the end of love.']
On Sunday we let our souls sleep embraced.

Today is Tuesday. Hold my hand and never let go...

Ieri mi-am dat seama de ce iubesc atat de mult toamna. E anotimpul care ma face cel mai vesela si cel mai trista.
Nu are sens, stiu.

* ea, îngerul meu pe pământ...mama
   când râde
   când încearcă să mă ia pe sus şi nu prea poate
* [acele] priviri
* ,,îmi place să-ţi ţin mâna''
* florile în păr
* să privim păsările invers
* copiii. la infinit. [oricât aş fi de tristă sau indispusă, mereu mă bucură]
* ,,Emanuel iubitule, cum mă cheamă pe mine?''
   el zâmbind: ,,luna!''
   el e bucuria vieţii mele :)
* să îmi iasă bine mâncarea
* cărţile
* cuplurile în vârstă care încă mai merg ţinându-se de mână
* când ninge cu fulgi mari şi des
* toamna. culorile ei
* să mă dau pe hintă
* ploaia de vară
* mirosul de ploaie, de iarbă proaspăt tăiată, de cărţi, de pâine caldă
* o anumită dulce nebunie
* străzile fără mulţi oameni
* marea
* minuni fără număr
* dispoziţia dansabilă şi gândurile fluturalnice

E amestecătură. De sentimente. De gânduri. De tot felul de licurici ameţiţi care se plimbă prin mintea mea. De sunete. De amintiri. M-am pus aseară să dorm şi eram tristă. Abia aşteptam dimineaţa, să mă trezesc cu chef de ţopăială prin casă. În schimb sunt ca aseară. C'est la vie. Nu e mereu 'en rose', dar nu avem ce să facem.
E interesant cum fiecare om te vede cum vrea. Pe mine, de exemplu, unii mă văd romantică într-un sens bun. Romantică şi visătoare. Alţii mă văd ca pe o visătoare haotică şi habarnistă, pentru că habar nu am că toată chestia cu visele nu mă ajută prea mult în viaţă. Ei sunt cei care mi-ar spune: hey, just cut the crap! Mda. Alţii mă văd şmecheră şi manipulatoare. În urmă cu 3 ani să spunem, nu ştiam cum e aia să manipulezi oamenii. Dar nu'i nimic, că viaţa ne învaţă de toate. Acum mi-e uşor să fiu 'şmecheră' şi să mai manipulez, dar ghici ce? Aia nu sunt eu cu adevărat. Nu sunt nici Diana cea cu replici tăioase, nici Diana care întoarce spatele şi pleacă, nici Diana care tot arată unui om sau altuia că ea e tare şi dură şi nu mai ştiu cum.
Cum mi-a spus cel drag inimii mele, eu sunt fata cu vise, cu multe cărţi, cu dor de soare şi lună şi stele căzătoare si lună-porto. Aşa că pentru cei care vor să ştie cine e cea care îşi [de]scrie sufletul din când în când aici, mă găsiţi uneori, preferabil seara, pe o hintă în parc. Eu sunt cea care mă dau pe hintă în parcul pentru copii. Mă dau tare, pentru că îmi place să simt vântul în păr. Închid ochii şi îmi imaginez că aşa trebuie să te simţi când zbori. ['de-aş fi pasăre să zbor, s-ajung unde mi-e dor...']. Şi zbor pe aripi de toamnă departe. Şi apoi caut stelele. Cel mai fain cer cu stele l-am văzut la Someşul Rece. Ah.. Dar şi aici îmi place. Mereu caut câte o stea căzătoare. Acolo în parc, pe o hintă, într-o seară un pic răcoroasă, m-am găsit pe mine. Şi când sunt acolo sunt eu, feţita de 6 ani care vrea să mănânce 'îngheţată caldă' şi nuga, care mai demult venea acasă cu genunchii juliţi. Apoi sunt copila de 12-14 ani care nu avea curaj să vorbească [virgulă] cu vreun băiat. Apoi brusc apare şi cea de la 20 de ani, când am revenit oarecum cu picioarele pe pământ şi am înţeles un pic ce ţi-e şi cu viaţa şi oamenii. Sunt Diana de acum, care...unii ştiţi cum sunt şi mai sunt şi Diana care îmi imaginez că voi fi peste câţiva ani, deşi nu ştiu dacă voi ajunge acolo.
E o amestecătură azi, nu ştiu cum şi de ce. Dar aveam nevoie să scriu.
Mâine plec. Abia aştept.
Ajunge pe ziua de azi.
Dieu est grand, je suis toute petite.

* scrisul de mână urât
* cerul fără stele
* buzele ei [arată tristeţea]
* parcurile neîngrijite
* cântecele de dragoste
* poeziile. poeziile scrise de Magda Isanoş. [ciudată tristeţe, pentru că nu mă satur să le citesc]
* Extrem de tare şi incredibil de aproape. [aceeaşi tristeţe ciudată]
* librăriile goale
* iarna
* să nu pot
* să nu ştiu
* distanţa
* pretextele şi motivele şi scuzele [sunt de atâtea ori degeaba, dar o grămadă. Oamenii au, cred, mai multe pretexte şi scuze decât toamna frunze. Infinit mai multe.]
* moartea
* să spui că alegi, dar să nu urmezi ce ai ales
* cei care nu înţeleg
* lipsa de credinţă
* oamenii în vârstă singuri
* când pleacă. [aici aş face cumva să se simtă că e tăcere. în mine. atunci. şi de fiecare dată când îmi amintesc sau pleacă din nou.]
* Taxi - Prea sus
* privirea. acea privire.
nu mai ştiu. poate o să ştiu mâine.

Azi a fost prima data cand cred ca am multumit pentru semafoare. Motivul o sa para hilar sau de-a dreptul prostesc pentru unii, dar eram pe tramvai, citeam si a fost nevoie sa subliniez repede niste cuvinte peste care mi s-a oprit privirea.
Si iata-ma cum scriu din nou. E ciudat, pe masura ce leg literele imi dau seama ca as vrea sa notez tot mai multe idei. As vrea, pentru prima oara cred, sa stiu sa scriu cu ambele maini sau si mai bine,cu mai multe pixuri deodata. Le-as alege colorate. Ce e pentru suflet ar fi verde [imi place sa cred ca inca e verde sufletul meu si nu a devenit negru sau gri]. Dar si verdele asta ar fi deschis daca ar fi chestii vesele pentru suflet si mai inchis daca ar fi chestii triste. Apoi, cele pentru inima ar fi scrise cu rosu, la fel ca rosul jerseului pe care il iubesc atat de mult si il am acum pe mine, spre disperarea mamei.
Revenind la ceea ce am subliniat, m-am reapucat sa citesc Extrem de tare si incredibil de aproape. Citeam azi pe tramvai si ma gandeam ce lucru mare e ca Domnul ne-a dat o gandire si logica si sens. Adica se dau cuvintele: tine mi-e si pretuiesc dor te de si par sa nu fie nimic. Apoi insa le aranjezi si iese: mi-e dor de tine si te pretuiesc. Si ce lucru mare e sa spui asta si cat de special e sa traiesti asta si cum tresalta apoi inima acelui care stie ca e pretuit. Nu stiu de ce spun toate astea, dar am vrut neaparat sa le scriu.
Ceea ce citeam azi a fost: ,, intelesurile cuvintelor au inceput sa se desprinda de mine ca niste frunze care cad dintr-un copac in rau, eu eram copacul, iar lumea era raul.” Si mi s-a umplut inima de bucurie si am vrut sa izbucnesc in ras tare de tot si sa le spun oamenilor care sigur s-ar fi uitat la mine ciudat ca am aflat ca sunt un copac! Mereu mi-am inchipuit ca sunt un vers, sau o papadie, sau altceva, dar azi mi-am aflat un nou sens. Sunt un copac cu frunze frumos colorate. Iar la mine e mereu toamna si frunzele cad in apa si plutesc si vestea buna e ca inca mai am frunze. Da, lumea s-ar fi uitat si mai ciudat la mine, dar cui ii pasa de privirile lumii cand pentru o clipa simti ca esti fericit?
A inceput ploaia, sunt in mijlocul parcului. Daca nu as fi racita promit ca as sta aici, sa respir toamna si ploaia. Dar va fi si asta in curand. Promit in numele toamnei pe care o iubesc!
In fine, am scris o gramada astazi dar probabil nimic concret pentru multi, dar aparte pentru mine. In plus, azi am promis ca din fata cu zambet trist o sa [re]devin fata cu zambet colorat pe verde. Asa ca o sa fac tot ce imi sta in putinta sa-mi colorez zambetul si sufletul si inima si pe voi sper sa va ametesc mai putin data viitoare.
Va imbratisez cu drag!

Visuri spulberate avem cu toţii…unele avem impresia că, dacă s-ar împlini,ne-ar aduce fericire, dar poate împlinirea lor ar însemna nefericirea noastră...

Strangers in the night, two lonely people
We were strangers in the night
Up to the moment
When we said our first hello.
Little did we know...
lalalala :))

Da, il ascult pe nenea Sinatra, care m-a fermecat pentru a nu stiu cata oara. Acum parca se combina mai perfect cu atmosfera unei nopti de vara, dupa o ploaie care a trecut prea repede, dar inca o simt.
In pauza de la invatat mi-am dat seama ca dintr-o fermecata am devenit o stresata si ca nu e bine sub nici o forma si de nici o culoare. Vreau sa termin, vreau sa scap, sa ma intorc la a-mi colora sufletul in tot felul de culori, cu acuarele si creioane colorate si alte cele neimaginate pana acum; vreau apoi sa imi gasesc melodia pe al carei ritm sa dansez si sa ma invart toata vara, sa fiu din nou o ametita fermecata, vesela, indragostita si cu sclipiri in privire; vreau sa ma apuc din nou sa gasesc oameni cu minuni in ei si vreau sa ma las gasita, descoperita asa cum sunt, dar nu de oricine. O sa ma mir cu bucurie, o sa stau intinsa pe iarba, o sa ma uit la nori si o sa ma gandesc din nou cu ce seamana, o sa pierd ore in sir la biblioteca, pana o sa ma trimita aia acasa sau o sa ma indrageasca [una din doua neaparat]; o sa citesc, o sa rad, o sa cant; o sa fiu minunata, fermecata, smechera, santajista, dependenta de soare si de cer si de flori si de un el si de o ea si de inca niste ei si ele. :))
Si mai planuiesc pentru vara asta sa mananc pufuleti, vata pe bat si popcorn cu caramel, sa imi fac caiet de retete cu retetele mamei, sa ma plimb desculta prin oras [ha! :>], sa scriu mult, sa-mi [de]scriu sufletul si inima, sa ma [re]gasesc si sa iubesc.
Si acum, dupa ce v-am pus la curent cu planurile mele cu privire la vara, ma intorc la dreptul finantelor publice. :>
Sa fiti fericiti si iubiti si fermecati. :)

Incurajeaza-te, zambeste, si bucura-te de ceea ce ai. Nu lasa niciodata ca bucuria sa iti fie furata de ceea ce nu merita. Fii cu inima sus, cu zambetul pe chip, cu sclipire in ochi, cu cantec in inima si pe buze... Fii un om bun, un om de incredere, bland si smerit, inaintea oamenilor si inaintea Cerului. Traieste viata, dar traieste-o pe a ta, nu pe a altora....traieste-o clipa de clipa, nu zi de zi sau saptamana de saptamana. Si mai presus de orice...lasa-te coplesit de bucurie si iubeste cu adevarat...
:)

Nu am mai scris de mult timp. Adevarul e ca nu e atat de usor sa scrii. Adica, oricine poate sa scrie despre orice, dar nu oricine poate sa scrie oricand ceva intelept despre orice sau ceva.
In fine, mai am un capitol din lucrarea de licenta. Am ametit de la atata citit despre trafic de persoane si proxenetism si prostitutie si trafic de minori. Ma mir ca mai tine Dumnezeu lumea asta... Revenind la subiect. Joi am festivitatea de absolvire. Ma bucur, dar parca nu imi vine sa cred. Imi doream mult sa termin facultatea si sa...vad ce urmeaza dupa. Dar parca s-au dus atat de repede anii. Parca abia ieri am intrat relativ speriata in sala festiva a Facultatii de Drept, speriata de vreo 200 de studenti, fiecare cu chef de glume si distractie, ca doar asta e viata de student! Am ramas mai putin de 100 si parca nimeni nu prea mai are chef sa glumeasca. Diana din anul 1 nu mai e Diana care joi va fi absolventa. Nici visele si dorintele si perceptia despre viata nu mai sunt aceleasi...parca s-a schimbat totul. Sau doar eu m-am schimbat.
Indiferent de teama sau emotie, licenta, diacritice [pe care in clipa asta le detest], nopti nedormite, cola si cafea, hartii imprastiate prin toata camera, absolvire si frica sa nu ma impiedic in fata tuturor, indiferent de tot...ma pun in mana Lui. Desi nu merit, vreau sa cred ca o sa faca in asa fel incat totul sa fie bine. Pentru ca de fapt doar acolo am nevoie sa fiu...pentru ca Il iubesc si nu e doar Dumnezeul in care cred, ci e si Tatal pe care Il iubesc si Prietenul minunat ...pentru ca Lui Ii datorez tot ce sunt...pentru ca pana aici a fost cu mine si mai departe nu fac nici un pas fara El.
Atat...

La inceputut lumii Dumnezeu a trimis un inger la toate plantele ca acestea sa spuna cum vor sa arate.
Numai papadia nu stia ce sa-i spuna ingerului,asa ca el a mai lasat-o o zi sa se hotarasca.
In ziua aceea papadia,rugandu-se,a dat cu ochii de soare si vazand cat e de frumos s-a hotarat sa arate ca el, sa-i zica ingerului ca vrea sa fie galbena si frumoasa ca soarele.
Apoi a vazut luna si s-a razgandit, vroia sa arate ca luna...sa fie alba, rotunda, frumoasa.
Apoi a vazut si stelele si i-au placut si acelea.
Cand a venit iar ingerul la ea nu stia ce sa zica, pentru ca vroia sa fie ca soarele ca luna si ca stelele...nu era hotarata.
Asa ca Dumnezeu i-a indeplinit toate dorintele.
De aceea papadia e la inceput galbena, apoi alba si daca sufli peste ea se imprastie ca stelele.
[gasita pe net]

Ceea ce urmeaza sa scriu poate fi foarte usor trecut in randul chestiilor ,,siropoase". Dar m-am trezit mult prea fericita ca sa nu scriu macar o data ceva de genul pe blogul acesta atat de drag inimii mele.
Cum m-am trezit am deschis fisierul in care se afla jurnalul pentru el al meu si am gasit ceva ce am scris in toamna:
* Iubesc toamna si a fost o miercuri in care simteam ca esti al meu, ca inima mea te stie, ca vom fi in scurt timp impreuna. In acea miercuri am iubit frunzele cazute mai mult ca oricand. Le-am iubit culorile, caderea si fosnetul lor sub pasii mei. Am iubit banca dintre copaci, tacerea si soarele…si mai presus de orice, L-am iubit si Il iubesc pe Cel care le-a facut pe toate.

Iubesc toamna si astazi simt ca iubesc la fel de mult si primavara. Poate nu e coincidenta faptul ca azi e prima zi de primavara cu mai mult soare [soare afara, soare in inima mea] si nici faptul ca azi e tot...miercuri. Asa ca astazi pot sa scriu ca e o miercuri in care simt ca esti al meu, ca inima mea o sa te stie candva cu adevarat si ca va veni ziua in care vom fi impreuna. Iubesc zapada care se topeste, soarele care mangaie si parca transforma totul, iubesc sentimentele care se nasc impreuna cu primavara. Sunt o fericita fermecata de soare, de inceputuri frumoase, de blandete si de bunatate, de priviri care spun mai mult decat o gramada de cuvinte [you say it best when you say nothing at all...], de minuni si de o minune in mod special.
Va rog din nou, lasati-va coplesiti de bucurie si uimiti de minunile care se petrec in fiecare zi in jurul nostru [numai de am avea ochi cu adevarat deschisi ca sa le vedem si inimi ca sa le primim si sa le traim].
Sa aveti o primavara fermecatoare, cu pasi de dans, bucurie in inima si zambete pe chip :)