fii liniştită, inima mea.
pentru că, aşa cum e scris, îndoiala inimii aduce frică, şi frica nu-i bună defel într-un suflet.
pentru că uneori bucuria poate fi tulburată, dar acum şi aici, nimeni şi nimic nu poate să întunece seninul.
pentru seninul care îţi aduce atât de multă pace, pentru seninul care te încântă şi te copleşeşte şi te fericeşte, fii liniştită, inima mea.

Nu-mi explic seninul care îmi invadează fiinţa după nopţi ciudate. De fapt au fost zile ciudate, în care am stat şi m-am uitat la mine, înlăuntrul meu, cum vine o mînă şi dă cu ceainicele pe jos şi ele se fac ţăndări. Dar nu-i nimic, mi-am zis, războaie se poartă mereu în mine, ţăndări găsim poate la fiecare pas, dar fie, nimeni nu ştie, pentru că oamenii nici nu mai ştiu să te privească, sau cel puţin oamenii nu mai ştiu să privească ochii. În ochi se vede furtuna sau calmul, tristeţea sau uneori bucuria care mă face să vreau să merg tot ţopăind. Dar nu-i nimic, nici nu vreau să ştie toţi să mă privească, nici nu vreau să fiu privită de toţi.
Mi-a plăcut să stau sâmbătă pe fotoliu în librărie şi să citesc. 50 de pagini am citit, în timp ce doamna cu păr scurt şi blond se învârtea neliniştită în jurul meu şi un copilaş striga că ieşirea e prin mijlocul raftului cu cărţi de copii, nu pe unde-i uşa. Da dragul meu micuţ al cărui nume nu-l cunosc, dar nu-i nimic, poţi să ai orice nume, pentru că deja ştii ceva ce nu ştii că ştii.
Seninul mă invadează uneori aşa, pe neaşteptate, când deşi logica îmi spune că trebuie să plâng, seninul îmi spune prin inimă să zâmbesc. Ce logică e aceea care te îndeamnă să plângi?
Dar nu-i nimic, pentru că bine putem să ştim doar cu inima.

sunetul paşilor care pleacă e ceea ce  o să mă întristeze mereu. fie că plec eu, sau pleci tu, sau plecăm noi departe de noi, de ceea ce avem sau de ceea ce am fi putut să avem. fie că plecăm din teamă sau nesiguranţă sau neclaritate, când bucuria inimii ne sperie într-atât încât ajungem să o facem să nu existe sau nici măcar nu o lăsăm să se nască.

                                                                      foto: Paul Bolduţ

Mă apucă inspiraţia în cele mai ciudate momente. Mă bucuram pentru că pot să citesc oriunde, fie că sunt pe tramvai, autobus sau maşină, dar azi m-am întristat pentru că degeaba pot citi, când mai mare e nevoia să scriu. Şi categoric nu pot face asta într-un autobus zgâlţâitor, care ne scutură bine.
Sunt oameni trişti pe aici, sau somnoroşi sau pur şi simplu plictisiţi, care se uită pe geam, la ploaie sau dincolo de ea. Mai sunt şi femeile cu fuste şi baticuri colorate, care dorm. Mă întreb ce visează. Sau măcar visează ceva?
Azi dimineaţă, în timp ce număram picăturile de ploaie care cădeau pe umărul meu din acoperişul autobusului, am înţeles de ce scriu. De fapt, scrisul e ceva'ul meu. E ceea ce mă motivează, e ceea ce mă inspiră la mai mult şi mă face să mă redescopăr mereu şi mereu. E ceva'ul meu şi nimicul altora. E nimicul celor care spun că scriu prostii şi aiureli şi că asta nu se cuvine pentru o fată de 23 de ani care are acum o slujbă şi pare că şi-a început cât de cât viaţa. Însă ei nu ştiu că viaţa mea nu a început când am terminat facultatea sau am început să lucrez, ci a început de când am început să văd cu adevărat şi să înţeleg. De atunci şi scriu.
Scriu pentru că aşa ştiu să trăiesc. Scriu tot timpul, chiar şi când nu am hârtie şi pix, sau am şi nu le pot folosi.
În mine scriu mereu. Da, scriu în mine, în locul necunoscut de nimeni, unde cuvintele se adună şi înfloresc. Acolo e livada mea cu meri înfloriţi, mereu înfloriţi. Acolo sunt eu, în acea rochie albă, cu umerii goi, cu dragii mei cai sălbatici prin preajmă, şi cu licurii ameţiţi zburând peste tot.
În livada mea cu meri veşnic înfloriţi, înfloresc la nesfârşit flori de cuvinte, cu petale din litere, care adunate fac cele mai fermecătoare buchete. Ramuri pline, care nu se apleacă sub greutate, ci sunt uşoare şi se înalţă tot mai mult înspre Cer.

,,Să îi vezi pe oameni aşa cum sunt, nu cum ţi-ar place ţie să fie.'' Asta mi-ai spus astăzi, pentru că ai văzut tristeţe, dincolo de un zâmbet forţat. Nu am zâmbit niciodată ca să te mint, ci doar pentru că nu vreau să te doară şi pe tine.
Dar acesta e probabil unul dintre cele mai bune sfaturi pe care mi le-ai dat vreodată. Mi l-ai spus pentru că mă cunoşti şi ştii cum sunt.
Cândva credeam că aşa e frumos şi bine, să te uiţi numai la ce e frumos şi plăcut într-un om. Credeam că dacă îi vezi doar părţile bune, va fi cu adevărat bun pe deplin. Dar asta am dus-o probabil în extreme, cum fac deseori cu multe alte lucruri, şi unde nu era ceva, am început să cred de una singură că e. Răutatea gratuită am justificat-o, ironiile le-am luat drept glume, lipsa de interes am preferat să o iau drept aer misterios. Am preferat să machiez ceea ce era urât şi ţipător şi uite aşa, am creat în mintea mea uneori, oameni frumoşi care nu erau de fapt atât de frumoşi.
A se înţelege aici că nu mă refer la frumuseţea fizică. Nu mai ştiu sigur ce face un om frumos, dar cred că e o amestecătură de bunătate, iubire, bun-simţ, respect.
În fine.
Lecţia e că nu poţi face un om mai bun, mai frumos, mai devotat decât e el deja.
Lecţia e că e bine şi recomandat să-i vezi pe toţi de la bun început exact aşa cum sunt.

P.S.: Nu e un post scris sub influenţa tristeţii, ci sub influenţa realităţii.
        Nu e vorba despre un anume om, ci despre oameni în general.

astăzi prefer vremea capricioasă, decât oamenii schimbători.

parcă a amuţit acel ceva care mă îndemna să scriu şi deşi vreau şi încerc, nu ies rânduri care să aibă cât de cât un sens. s-a lăsat de tot tăcerea în oraşul sufletului meu [da, nu are rost să te miri, pentru că sufletul mi-e orice şi de toate, de la ceainărie la anotimp, la oraş sau parc, lumânare sau caiet cu foi rupte şi scrise cu pix negru şi lista poate continua.] în amuţenia asta nu pot dormi noaptea cu ceas care ticăie în cameră. tic-tac, tic-tac, prefer să tacă, pentru că altfel mă ţine trează şi e fapt dovedit, la mine număratul oilor chiar nu funcţionează.
şi undeva în tot acest ceva, mă trezesc parcă uneori buimacă şi mă întreb dacă oare chiar asta e lumea în care trebuie să trăim.
deşi ştiu prea bine că oamenii sunt răi, uneori mi-e imposibil să nu mă mir de răutatea gratuită a unora, care zici că trăiesc ca să fie răi şi batjocoritori. mă mir şi de ignoranţa altora sau de modul uşor în care mulţi tratează lucruri serioase. mă mir de multe şi nu e bine aşa, pentru că aş prefera să mă mir de cer sau de flori sau de nori sau de insecte.
am ajuns să mă mir de ceea ce ar trebui să mă lase indiferentă şi rece[asta zic şi cred acum].
revino-ţi, fată dragă!
da..revino-mi...

but they're not yours, they are my own. [aşa spune una dintre melodiile mele preferate].
Spuneam că indiferent de ceea ce spun unii, nu sunt prea mică pentru ceea ce visez.
Sunt din ce în ce mai puţini cei care privesc cu drag la oamenii care au visuri şi cred în ele şi sunt din ce în ce mai mulţi oameni distrugători de visuri, care râd şi batjocoresc şi-ţi spun: ,,o să te trezeşti tu la realitate şi în ea nu o să fie nimic din închipuirile tale!''
Acelor oameni le spun că totul este cu putinţă celui care crede. Şi că oricine poate să fie designerul propriei sale vieţi. Şi că decât să mă ambiţionez în tâmpenii şi lucruri prosteşti, prefer să mă ambiţionez pentru mine şi lucrurile bune pe care le vreau pentru viaţa mea.
Aşa că, îmi doresc de mult timp să am o cafenea, un mini.restaurant. Să aibă nume franţuzesc, să fie simplu şi cochet, aranjat până la cel mai mic detaliu. Să aibă un pian într-un colţ şi să poată cânta cine doreşte. Să servesc tot felul de chestii făcute de mine, pentru că gătitul e marea mea pasiune, pe lângă scris. E terapie pură pentru sufletul meu. Să fiu în bucătărie, să gătesc tot felul şi să-mi iasă bine şi mama să se bucure, e una din cele mai mari fericiri din viaţa mea. Şi în mini.restaurantul ăsta o să se audă cântând Katie Melua, Norah Jones, Michael Bubble, Frank Sinatra, Edith Piaf şi mulţi alţii. O să fie şi o încăpere specială, cu cărţi, foi şi stilouri, pentru cei care vor să citească sau să scrie.
O să fiu eu acolo, cea cu dispoziţie dansabilă şi gânduri fluturalnice, prăjiturind pentru oameni fericiţi sau trişti.

 I am never broken.

dar eu nu sunt prea mică pentru visurile mele mari.

Viaţa pe care mi-o tot imaginez şi pe care cred că aş indrăgi-o. Acea viaţă o să învăţ să o trăiesc. Cu picioarele semi.pe.pământ, cu inima îndreptată spre Cer, cu mintea plină de licurici săltăreţi, dar drăguţi de felul lor şi cu zâmbet pe buze. Asta am decis astăzi, într-o zi de aproape primăvară.
Am realizat că deşi uneori am impresia că tristeţea e a mea, de fapt tristeţea mea nu schimbă cu nimic lucrurile. Nici faptul că ajung mereu la aceleaşi concluzii nu mă ajută la prea mare lucru. Şi cu atât mai puţin faptul că spun: de mâine mă schimb, de mâine mă bucur, de mâine nu-mi mai pasă.
Adevărul e că nu mâine e soluţia, ci astăzi. Astăzi să fiu fericită, astăzi să lupt pentru ceea ce-mi doresc, astăzi să am puterea să recunosc că unul sau altul nu-mi fac bine şi că a venit vremea să dau drumul şi să merg mai departe.
Undeva pe drumul acesta cred că o să te găsesc şi pe tine, cel adevărat.
De fapt, undeva pe drumul acesta, ştiu sigur că vei fi tu.
Ne vedem în curând!
P.S. : Te rog mult, când o să ne întâlnim, nu-mi spune nimic. Doar zâmbeşte-mi.

Ai vrea să numeri stelele cu mine?
Să stăm, privind la Cer, îmbrăţişaţi?
Să simt că sunt  doar eu cu tine
Şi de lumina lunii să fim mângâiaţi.

Ai vrea doar să privim unul la altul
Lăsând să piară vorbele ce nu-şi au rost?
Căci doar în ochii tăi văd cerul
Şi cerul mi-este unic adăpost.

Ai vrea să stai aici o veşnicie,
La fel ca-n prima zi să îmi zâmbeşti?
Purtaţi de vântul ce adie
Ca-n mii de vise, cu mine să dansezi.

Ai vrea să vreau să te păstrez o viaţă
Şi-apoi să fiu a ta şi sus în Cer?
Căci în curând va fi o dimineaţă
Şi să te am şi-atunci e tot ce sper.

,,Emoţiile sunt nişte cai sălbatici'', aşa am citit zilele trecute.
Asta înseamnă, cred, că e destul de greu să le stăpâneşti.
Dar adevărul e că nici nu ştiu în ce măsură aş vrea să stăpânesc caii mei sălbatici. Caii mei sălbatici,  care cred eu că sunt albi şi neapărat cu stea în frunte. Uneori sunt tare liniştiţi, sau i-am făcut eu să fie aşa, dar nu vreau să recunosc. Alteori însă, o iau la goană atât de tare, ca şi cum pajiştea verde cu flori galbene şi tot cerul albastru le sunt deschise şi libere pentru ei, să alerge şi să zboare.
Da, nu aş vrea să îi stăpânesc, cel puţin nu atunci când văd un răsărit sau un apus.
Şi nici atunci când ni se opresc privirile şi licuricii, care sunt şi ei prezenţi, încep să se agite tare, îngrozitor de tare şi riscă să se ciocnească unii de ceilalţi.
Sau când îmi imaginez că am văzut un zâmbet sau că în loc de vânt, tu mi-ai atins mâna. Atunci e învălmăşeală de cai sălbatici albi şi de licurici ameţiţi.
Ei sunt ai mei.
Dragii mei cai sălbatici.

Tot ce-am căutat zilele astea a fost un colţisor cald şi o ceaşca plină cu ciocolată caldă.
Mi-e dor de primăvară. Un pic de vară. Şi mi-e foarte dor de toamnă.
M-am săturat să aştept zgribulită şi cu picioarele îngheţate în staţiile de tramvai. M-am săturat să umblu înfofolită, cu fular şi mănuşi şi multe bluze.
Mi-e dor de adieri calde de vânt, de soare frumos şi cer senin, de stat pe mal şi privit la cer. Mi-e dor de sandalele comode cu care hoinăresc zâmbind pe străzi.Mi-e dor de pomi înfloriţi şi de păpădii. Mi-e dor de parcul plin cu copii care râd şi se joacă.
Aşa că aş vrea să dorm şi să mă trezesc peste două luni.
Să mă trezesc în acea dimineaţă veselă şi frumoasă de aprilie, cu soare şi nori frumoşi.
Şi chiar dacă tu nu eşti, să nu fiu tristă, ci să îmi iau o carte şi să merg pe mal.
Somn uşor.

Îmi plac poveştile.
Îmi plac mult. Îmi plac atât de mult încât am început să invetez. Poveşti cu mine. Poveşti despre mine. În mintea mea. Mă văd bună sau rea; mă văd luptând, apărând. Mă văd cucerită şi iubită. Mă văd spunând lucruri, mă văd plecând departe şi apoi mă văd venind înapoi schimbată.
Îmi plac poveştile.
Unele mă fac să zâmbesc.
Dar în final, nu ştiu dacă poveştile cu mine îmi fac bine.
În loc să inventez asemenea poveşti, ar trebui să încep să îmi construiesc realităţi.
Cu adevărat, mai mult decât de poveşti, am nevoie de realităţi.

Nu mă întreba nimic astăzi. Nici care îmi sunt gândurile. Nici dacă mi-e rece.
Azi nu primim întrebări.
Azi nu avem răspunsuri.
Azi păstrăm tăcerea.

Să fie, după cum a spus şi dânsa, o dimineaţă copilăroasă. De fapt, rectific. Eu le vreau să fie multe. Multe dimineţi copilăroase şi fericite.
Să fie miros de pâine caldă şi de ceai.
Să fie geamuri aburite, să pot desena pe ele flori şi stele.
Să fie soare frumos şi drag şi nori pufoşi  şi cerul de albastrul acela pe care-l îndrăgesc mai mult decât vei ştii vreodată.
Să fie o carte deschisă, întoarsă cu coperţile în sus,  fix lângă perna mea.
Să fie aşternuturi frumos colorate şi moi.
Să fie frunze pe jos.
Să fiu eu şi să te întreb zâmbind cu ochii: ,,ştii cine îţi zâmbeşte mereu cu drag?''
Şi tu să ştii.

Ieri ai vrut să văd că pot fi şi fata cu stele în păr. Ieri ai vrut să mă mângâi altfel decât prin adieri de vânt, aşa că mi-ai aşezat stele în păr. De asta ieri m-am simţit din nou copil şi am zâmbit ca unul.
Astăzi în schimb a fost o clipă în care am crezut că ai luat o pauză de la a mă mângâia. Dar înţeleg că poţi face asta şi când totul e nemişcat şi nu se aude nimic. În mijlocul amorţelii, ai ales să mă mângâi prin tăcere.
Te rog acum, îmbrăţişează-mi sufletul tare.

23 astăzi.
23 de motive ca să zâmbesc.
23 de motive ca să dansez, prin urmare 23 de dansuri de fată fermecată.
23 de motive [înmultite cu mult] ca să spun ,,Mulţumesc!''
nu doar 23 de gânduri fluturalnice şi binecuvântări şi minuni fără număr :)

Tot din mine si toate lucrurile pe care le-am facut in anii acestia. Toate la un loc fac ca licuricii din mintea mea sa se agite ingrozitor. Se amesteca toate, precum aromele plantelor intr-un ceai cald. Toate amintirile si simtirile si sentimentele si privirile.
Ma vad acolo, stand pe iarba, pe mal, privind cerul printre ramuri strambe de copac. Ma vad dansand pe strazi cu flori in par. Ma vad topaind ca un copil mic, si asta doar pentru ca a fost o seara cu luna-portocalie. Ma vad in parc, dandu-ma tare de tot pe hinta, cu ochii inchisi si adieri de vant prin par si pe piele.
Ma vad plangand pe o banca sau zambind in tramvai de una singura. Ma vad peste tot si nicaieri.
Ma vad iubind. Ma vad plecand. Ma vad neuitand. [niciodata n-am stiut sa uit, desi am preferat uitarea cat de repede posibil.]
Ma vad mancand cu pofta vata pe bat. Si apoi ma vad spalandu-ma cu apa minerala :))
Ma vad pe mine, razanda si planganda cu lacrimi mari.
Tot ce am fost, tot ce-am facut, n-a intrat inca la naftalina.
Tu, cel ce te stii, intelege ochii mei.
Asta a fost aiureala dintr-o duminica de noiembrie.

E amestecătură. De sentimente. De gânduri. De tot felul de licurici ameţiţi care se plimbă prin mintea mea. De sunete. De amintiri. M-am pus aseară să dorm şi eram tristă. Abia aşteptam dimineaţa, să mă trezesc cu chef de ţopăială prin casă. În schimb sunt ca aseară. C'est la vie. Nu e mereu 'en rose', dar nu avem ce să facem.
E interesant cum fiecare om te vede cum vrea. Pe mine, de exemplu, unii mă văd romantică într-un sens bun. Romantică şi visătoare. Alţii mă văd ca pe o visătoare haotică şi habarnistă, pentru că habar nu am că toată chestia cu visele nu mă ajută prea mult în viaţă. Ei sunt cei care mi-ar spune: hey, just cut the crap! Mda. Alţii mă văd şmecheră şi manipulatoare. În urmă cu 3 ani să spunem, nu ştiam cum e aia să manipulezi oamenii. Dar nu'i nimic, că viaţa ne învaţă de toate. Acum mi-e uşor să fiu 'şmecheră' şi să mai manipulez, dar ghici ce? Aia nu sunt eu cu adevărat. Nu sunt nici Diana cea cu replici tăioase, nici Diana care întoarce spatele şi pleacă, nici Diana care tot arată unui om sau altuia că ea e tare şi dură şi nu mai ştiu cum.
Cum mi-a spus cel drag inimii mele, eu sunt fata cu vise, cu multe cărţi, cu dor de soare şi lună şi stele căzătoare si lună-porto. Aşa că pentru cei care vor să ştie cine e cea care îşi [de]scrie sufletul din când în când aici, mă găsiţi uneori, preferabil seara, pe o hintă în parc. Eu sunt cea care mă dau pe hintă în parcul pentru copii. Mă dau tare, pentru că îmi place să simt vântul în păr. Închid ochii şi îmi imaginez că aşa trebuie să te simţi când zbori. ['de-aş fi pasăre să zbor, s-ajung unde mi-e dor...']. Şi zbor pe aripi de toamnă departe. Şi apoi caut stelele. Cel mai fain cer cu stele l-am văzut la Someşul Rece. Ah.. Dar şi aici îmi place. Mereu caut câte o stea căzătoare. Acolo în parc, pe o hintă, într-o seară un pic răcoroasă, m-am găsit pe mine. Şi când sunt acolo sunt eu, feţita de 6 ani care vrea să mănânce 'îngheţată caldă' şi nuga, care mai demult venea acasă cu genunchii juliţi. Apoi sunt copila de 12-14 ani care nu avea curaj să vorbească [virgulă] cu vreun băiat. Apoi brusc apare şi cea de la 20 de ani, când am revenit oarecum cu picioarele pe pământ şi am înţeles un pic ce ţi-e şi cu viaţa şi oamenii. Sunt Diana de acum, care...unii ştiţi cum sunt şi mai sunt şi Diana care îmi imaginez că voi fi peste câţiva ani, deşi nu ştiu dacă voi ajunge acolo.
E o amestecătură azi, nu ştiu cum şi de ce. Dar aveam nevoie să scriu.
Mâine plec. Abia aştept.
Ajunge pe ziua de azi.
Dieu est grand, je suis toute petite.