ţi-am spus cândva să trăieşti viaţa ta, nu pe a altora.
de ce nu mă asculţi?

[da, de ce nu te asculţi?]

Sunt tristă.
Aştept Crăciunul.
Nu simt că vin Sărbătorile. Asta mă întristează nespus. Am intrat într-un soi de amorţeală, de ,,atât de aşa şi-aşa''; cred că de asta nici nu am mai scris. Deşi motive am, din plin. Am fericire multă pe de o parte. Dar numai pe de o parte.
Şi uite-aşa mi se amestecă ziua între uneori şi alteori. De dimineaţa până seara e uneori în mare parte, cu mici pauze de alteori. Atunci sufletul parcă-mi respiră aer curat, atât cât să o pot duce mai departe, până seara.
Seara mi-a devenit partea preferată din zi, undeva după ora 22. Atunci devine alteori şi ce bine-i să ţin iubirea în suflet, cum ţin o cană de ceai, care mă încălzeşte pe deplin, oricât de rece aş fi.
O concluzie sigură nu am. Decât că poate, niciodată nu vom putea să avem pe deplin ceea ce dorim. Cel puţin asta am învăţat în ultima lună: când ţi se dă într-o parte, ţi se ia dintr-alta.
Cu siguranţă, trebuie să ştii sigur ce anume vrei. Numai atunci ţi-e clar scopul şi numai atunci te înarmezi ca să lupţi până la capăt.
În mijlocul a tot, Îţi mulţumesc pentru că mi-ai ascultat rugăciunea şi nu-mi laşi sufletul să devină gol. Cu tristeţe sau bucurie, mi-L umpli mereu, aşa cum Te-am rugat atunci. Mulţumesc pentru că eşti Păzitorul sufletului meu. Ce-aş fi oare, fără de Tine?
Şi îţi mulţumesc şi ţie, cel ce te ştii, pentru că-mi înţelegi privirea. Şi vocea. Şi tot ce sunt.
,,Ce bine că eşti...''

Când oamenii îţi spun că nu mai ai nimic, Dumnezeu îţi spune că ai totul, prin El!

Să mă bucur de Tine
e tot ce-mi doresc;
Trăind Tu în mine
spre Cer să păşesc.

Privirea în Sus
mereu să o ţin,
purtată mereu
doar de harul divin.

Să-mi fii Tu putere
în orice-ncercare -
speranţa din mine
ce nicicând nu moare.

Ispite de vin
sau pofta lumească,
nicicând nu m-abată
de la ţinta cerească.

A Ta mă declar
cu tot ce sunt eu,
căci sunt slujitorul
iar tu Dumnezeu.

Se pare că a venit momentul pe care l-am tot amânat. Uneori însă, nu-i bine să amânăm momentele care ştim că oricum trebuie să fie.
Aşadar, curăţenie de toamnă.iarnă! Nu în casă, ci în mine. Nu în dulapuri cu rochii, ci în amintiri. Nu în camera mov şi cea cu albastrul care nu îmi place, ci în relaţii. Nu scot afară covoare şi praf, ci...oameni. Scoatem şi falsitatea, şi oamenii care şi-au irosit a zecea şansă. Scoatem afară pe toţi cei care ar fi trebuit să plece cu mult timp în urmă. Scoatem şi părerile de rău, şi factorii care mă fac să cad şi să greşesc.
Mai bine un suflet în care nu se îngrămădesc atâţia răi şi rele. Mai bine un suflet aparent gol, gol de toate astea. Dar nu-i nimic, sunt multe minuni şi frumuseţi care rămân. Şi rămâne o grămadă de loc gol, de acum păstrat special pentru momente şi oameni şi lucruri şi mai speciale.
După asta, voi fi cu adevărat în soare. După asta, va fi cu adevărat lumină.
E ciudat. E ciudat cum un rău aparent ne poate da curaj ca să facem bine. Ca să ne facem nouă bine.
Dar binele de-abia acum începe.
Şi nimic nu-i mai frumos ca o curăţenie de toamnă.iarnă făcută împreună cu Domnul meu drag. Apoi, nici o toamnă rece şi nici o iarnă cu ger. De-acum încolo, doar senin în inima mea!
Cam atât.

,,Nimeni nu va fi întrebat la ultima judecată cât de mult a suferit, ci cât de mult a iubit.''   Richard Wurmbrand

Să-mi transform zilele de nemulţumire în zile ale mulţumirii. Să învăţ să mulţumesc pentru orice. Şi nu-i lucru uşor să fac asta, deşi am atâtea motive să fiu mulţumitoare. Dar cred că m-am obişnuit şi m-am molipsit cu atitudinea asta care dăunează grav. Însă nu mă las şi lupt cu mine zilnic.
Azi e ziua mulţumirii, aşa că:

    Îţi mulţumesc Tată scump
* pentru că e mami bine
* pentru că nu am probleme grave de sănătate
* pentru o zi aşa de frumoasă, în toamna asta, cu tati
* pentru Maria şi Emanuel [minuni vii]
* pentru că pot să cânt
* pentru scris
* pentru ,,căutători de comori''
* pentru că nu ducem lipsă de nimic [în sensul de absolut nimic]
*  pentru că mi-ai dat un loc de muncă
* pentru oameni dragi, care sunt aici, cu mine.
* pentru scriitori şi cărţi deosebite
* pentru minuni fără număr
* pentru că nu mi-ai dat tot ceea ce mi-am dorit.
* pentru artă
* pentru simţuri
* pentru că nu îmi laşi inima să simtă după cum şi-ar dori uneori. altfel spus, pentru că îmi păzeşti inima.
* pentru că mi-ai dat mult, deşi asta implică şi o mare responsabilitate. dar ăsta e un alt motiv de mulţumire. [Luca 12:48]
* pentru că nu mă laşi să fiu mulţumită de mine
* pentru că mă uimeşti în moduri neaşteptate, în momente în care nici nu m-aş gândi că vei face asta
* pentru că sunt întreagă [la propriu]
* pentru că pot să gândesc, să judec, să văd cu adevărat
* pentru că ai creat atât de frumos [e un frumos care uimeşte şi taie respiraţia] întreaga lume
* pentru că am avut posibilitatea să am parte de educaţie şi de un cămin
* pentru că mă faci să plâng de fericire
* pentru inspiraţie [pentru că mă inspiri]
* pentru oameni care citesc
* pentru Magda Isanos :)
* pentru roada pământului şi toate cele atâta de diversificate, din care putem face o grămadă de bunătăţi
* pentru că toate darurile care vin de Sus, de la Tine, sunt bune şi desăvârşite
* pentru că pot să Te laud în atâtea moduri
* pentru că mă fericeşti 

Eşti Cel mai minunat şi Te iubesc!

    Nu înţeleg nevoia oamenilor de a eticheta tot ceea ce e în jur. Nu înţeleg nevoia de a ne eticheta noi între noi. Unu-i tocilar, altul singuratic, unul bogat, altul sărac, celălalt e cool, celălalt not so cool, ea e tipa frumoasă şi 'hot', cealaltă e nasoală pentru că-i lipseşte cine ştie ce, şi tot aşa. Şi tot etichetându-ne cred că pierdem esenţialul.
    Esenţialul ar fi că, la urma urmei, suntem toţi la fel. Nu unii în ochii celorlalţi, ci toţi în ochii Lui. Ce bine că felul nostru nu e felul Lui, dar cât de trist e că felul Lui nu devine nicicum felul nostru.
   Am plâns azi şi I-am mulţumit Domnului pentru că nu are hobby-ul de a sta Sus, punându-ne etichete după cum ne e meritul. 
   Am făcut şi eu asta şi nu mi-a adus nimic bun în viaţă. Am învăţat însă o  lecţie pe care încerc să mi-o amintesc zi de zi: singura soluţie înţeleaptă şi de dorit e să privesc la cei din jurul meu prin ochii Lui. Aşa pot să văd că există un singur fel de oameni: preaiubiţi ai lui Dumnezeu, care au preţ în ochii Lui.
   Prin urmare, nu vreau etichete aici jos pe pământ. Dar vreau una la sfârşitul vieţii: a robului bun şi credincios.
.

Să ştii ce vrei în viaţă. Nu laşi totul la voia întâmplării. Nu ce-o fi, aia o fi! Nu, domnule! Asta vreau, de asta am nevoie, asta cer de la Domnul!

  
   La început, oamenii pot să ţi se pară minunaţi. E doar o minunăţie care te încântă şi care da, uneori orbeşte. Însă cu trecerea timpului, pe măsură ce îi cunoşti, ajungi să le vezi şi părţile mai puţin bune şi nu atât de încântătoare. Iar asta, cu siguranţă îî face mai greu de iubit.
   Dar unde-i iubirea adevărată dacă iubeşti un om perfect? Nu e, aş spune. De asta, ce bine-i că nu există oameni perfecţi. Există oameni frumoşi, unii mai uşor de iubit decât alţii. Dar nimeni nu-i foarte uşor de iubit. Dar şi asta e bine, cred, pentru că ar trebui să scoată ce-i mai bun din noi, în primul rând. Ştiu ce o să spuneţi unii, că vorbesc despre ceea ce nu există de fapt. Dar asta cred şi după asta încerc să trăiesc, cu gândul că iubind, trebuie să devenim mai buni.
    De asta mă şi rog să mă ajute Domnul să nu fiu niciodată superficială, să nu mă poticnesc în defectele nimănui, pentru că şi eu le am pe ale mele din plin şi totuşi, El alege să mă iubească.
    Doar despre asta-i vorba azi şi mie îmi spun în primul rând: învaţă să iubeşti, fără a fi orbită. Învaţă să vezi cum e totul de fapt, iar apoi iubeşte, dacă asta alegi. Iubirea aceea o să îî transforme pe ceilalţi în cei mai frumoşi dintre pământeni. Asta e puterea ei, putere care transformă de veacuri, care a transformat păcătoşi în aleşi ai Cerului, oameni răi în oameni buni, oameni mai puţin frumoşi [la suflet], în cei mai frumoşi de pe faţa pământului.

,,dar în cele cereşti, eşti atât cât iubeşti.''

Îmi tot spun că e aşa cum e scris, şi toate lucrurile lucrează spre binele nostru. Chiar când aparent binele acela pare să fie undeva departe de noi. Chiar şi când totul pare să meargă invers decât ar trebui. Cine-a spus că uneori nu avem nevoie în viaţă şi de puţin invers?
Nu ştiu uneori unde-i binele în tot. Probabil însă nici nu trebuie să ştiu. Dar cu siguranţă trebuie să învăţ să cred că binele-i acolo.
Mai multă fericire să-mi aducă trăitul prin credinţă, asta trebuie să-nvăţ.

cine nu vrea să o ia pe drumul bun, să o ia pe unde-a vrea.

hai să ne cunoaştem din nou.

Îmi las sufletul să stea tolănit în fericire, cu burta lui de suflet la soare, aşa cum mi-am lăsat trupul în iarbă.
Îmi las sufletul să ia fericirea între degete, să o miroase şi să o pupe, aşa cum am luat în degete iarba şi am mirosit-o până în adâncuri. [e unul din mirosurile mele preferate, dar asta ştii deja, nu?]
Îmi las sufletul să se lase răsfăţat şi iubit de fericire [pentru că şi fericirea are felul ei aparte de a ne iubi sufletele, nu-i aşa?], exact cum m-am lăsat eu iubită şi răsfăţată de soare vineri după-masa.
Cum i-am zâmbit soarelui  atunci, aşa cu drag, să înveţi, suflete al meu, să zâmbeşti fericirii!



Cu fericirea în suflet, aşa sunt acum.
Cu sufletul în fericire, vreau să fiu mereu.

vreau să fiu.


şi-abia acum îmi dau seama că deseori, lucruri simple se spun în multe cuvinte.
dar în cât de puţine cuvinte se spun lucruri grele şi complicate.

încerc să fiu.

de fapt, nu-i nici o concluzie noua.
e aceeasi.
una-i sa pari, alta-i sa fii.
simplu ca buna-ziua.
trist ca... un singur fulg in tot aerul inghetat.
ca dimineata asta de trist.

la un weekend senin, departe de oraş, de oameni, de zgomot şi aer greu de respirat.
prefer să le înlocuiesc cu o pătură întinsă pe iarbă, un coş cu fructe, ochi închişi şi inimă uşoară şi cel mai frumos apus. stele multe şi să le tot numărăm, fără să fie nevoie să te gândeşti să decupezi plafonul maşinii ca să pot vedea eu cerul.
şi desigur, ciocolată caldă pentru răsărit.

fii liniştită, inima mea.
pentru că, aşa cum e scris, îndoiala inimii aduce frică, şi frica nu-i bună defel într-un suflet.
pentru că uneori bucuria poate fi tulburată, dar acum şi aici, nimeni şi nimic nu poate să întunece seninul.
pentru seninul care îţi aduce atât de multă pace, pentru seninul care te încântă şi te copleşeşte şi te fericeşte, fii liniştită, inima mea.

am tot vrut să scriu cât sunt de dezamăgită de sistemul medical şi cât sunt de tristă că mama a fost operată. şi au fost zile cu stres şi lacrimi şi atât de multe îngrijorări că simţeam că nu mai pot. şi am zis cuiva că în faţa ei sunt mereu cu zâmbetul pe buze, şi când au dus-o la operaţie i-am zâmbit şi când a ieşit de acolo şi şi-a revenit din anestezie i-am zâmbit, dar ce bine că spitalele au holuri lungi şi există 'acasă' şi acolo poţi să plângi în voie.
şi în mijlocul la atâtea frământări, tot ea m-a făcut să izbucnesc în râs şi apoi în lacrimi, pentru că e atâta de minunată.
deşi a scăpat ca prin minune şi ştie asta, şi deşi de miercuri nu a mâncat nimic, ci a băut doar apă şi a primit perfuzii din plin şi deşi abia au operat-o sâmbătă, când am sunat-o acum, îmi spune cât se poate de serioasă, pe un ton grav:
,,şi totuşi Diana, cred că îl întreb pe domnul doctor dacă mă lasă să mănânc puţină îngheţată.''
 aşa e mama.
e cea mai dragă şi e a mea.

pe lângă toate celelalte pe care mi le dau seama în dimineţi senine sau ploioase, în dimineaţa asta mi-am dat seama că sunt proiectant. era de altfel  destul de simplu şi uşor de dedus, doar că nu ştiam ce denumire să-i dau. dar când visul e proiectul de viitor al realităţii, cum altfel să se  numească  acela care visează tot felul, decât proiectant.visător sau proiectant de visuri?
[proiectăm visuri pentru o realitate ca-n...vise? oferim şi flori]
[esti naivă, o să-mi spui şi o să mă mustri cu o privire gravă. nu-i nimic, întodeauna pot să răspund privirii tale grave şi serioase cu un zâmbet.]

noua mea pasiune [zilnic descopăr lucruri minunate care-mi devin în cele din urmă pasiuni] e să privesc întinderile nesfârşite de floarea-soarelui. mi-aduce aşa linişte şi bucurie, încât aproape mă pot imagina întinsă în mijlocul lor, la poveşti. cine ştie ce poveşti ascund florile care urmăresc mereu şi mereu soarele.
şi dacă tot veni vorba, cum colorează frumos şi înseninează privirea un câmp plin cu floarea-soarelui în mijlocul la atâta verde, aşa mi-eşti tu, cel drag al inimii mele, în suflet.
vara asta.
vara asta mi-eşti floarea mea de floarea-soarelui.
n-ai fi zis că ai să ajungi să-mi fii chiar floare, aşa-i?

sau păpuşă de porţelan. [deşi îmi plac mult, îmi place să le văd, dar n-aş vrea să fiu una.]
aşa oasele nu mi se sfărâmă la cea mai mică lovitură a vieţii, nici sufletul nu mi se face ţăndări, întristările par să aducă atingere la întregul inimii mele, dar nu e aşa, pentru că întreagă am rămas, indiferent de ceea ce a fost şi întreagă voi rămâne, indiferent de ceea ce va veni.
şi mult mai bine de atât e că pot să te cuprind cu braţele şi pot să mă las îmbrăţişată în acea îmbrăţişare puternică, dar nedureroasă, fără să-mi fie teamă că mă voi frânge.
cu bucurie, îmi las braţele să te cuprindă.
cu emoţie, îţi las braţele să mă cuprindă.

tell me now, 'cause I need to know it.
there are so many things I could be, there are so many things I'd love to be and so many more I would never be.
so tell me now, what am I to you?

Nu am văzut niciodată un olar cum modelează lutul. Nu i-am văzut niciodată privirea şi nici mâinile. Nu am stat niciodată lângă un asemenea om să văd cât timp îi ia ca să modeleze sau cât de greu îi este să remodeleze.
Îmi închipui însă că modelează cu răbdare. Nu încruntat, ci privind cu blândeţe. Nu supărat că nu i-a ieşit din prima sau dezamăgit pentru că aparent lucrarea nu e atât de frumoasă, ci cu linişte în privire, ştiind că în final frumuseţea se va vedea.
Nu am văzut niciodată un asemenea om şi nu am văzut nici măcar lutul.
Dar văd zilnic un alt Olar şi văd zilnic un alt fel de lut. Cu lutul trăiesc zi de zi, pentru că lutul sunt eu. Olarul e El, Cel drag al sufletului meu. M-a făcut de la bun început în chip minunat, dar sunt un alt fel de lut, şi mereu va fi ceva de schimbat în mine. Cândva durea nespus, mai ales când schimbarea o dorea doar El iar eu, lut încăpăţânat, credeam că sunt bine oricum şi că nu e nevoie de schimbări. Şi pentru că uneori încăpăţânarea doare, modelarea în zilele acelea era nespus de dificilă.
Dar am Cel mai blând Olar din lume, şi sunt în mâinile Celui care ştie să schimbe în cel mai minunat mod cu putinţă. Chiar şi când doare, atingerea Lui face să treacă totul.
În cele din urmă am învăţat că sub privirile Celui care vede un sărman lut ca fiind o comoară nepreţuită, schimbarea e de dorit, indiferent de suferinţă.
Acum ştiu că sunt un lut care mereu şi mereu va trebui să aibă parte de schimbare. Sunt un lut care va trebui modelat şi schimbat pentru gloria Celui care schimbă cu dragoste şi blândeţe în fiecare zi.
E o schimbare ce trebuie făcută mereu şi mereu, nu pentru a fi un simplu lut aici jos pe pământ, ci pentru a fi un vas de preţ în veşnicii.

se pare.
când unii oamenii sunt nervoşi şi strigă la mine şi mă ameninţă, numai pentru că răutatea îi încântă, stau şi zâmbesc şi-mi imaginez că-i dau pe mute.
pe măsură ce zâmbetul meu e mai mare, spre disperarea lor, desigur, ei nu se mai aud deloc.
sau îmi imaginez că au vocile alea piţigăiate din desene şi atunci devin chiar amuzanţi.
se pare că în final, în loc să-mi bat capul cu cine nu merită, am găsit o cale să mă amuz.
devin, cu adevărat, din ce în ce mai neserioasă.

Uneori încep să port discuţii eu cu mine şi în mine şi parcă mă împart în trei. Pe de o parte sunt eu, care îmi doresc şi visez o grămadă şi-mi doresc lucruri aparent exagerate sau aproape imposibile. Pe de altă parte sunt eu, cea raţională şi-ncep să-mi argumentez că un lucru sau altul nu se poate, că nu-l merit sau că nu are cum să fie, că vreau prea multe şi nu-i normal să vreau stelele de pe cer [sau un muritor să lupte]. Iar apoi sunt eu, care mereu cred în imposibilul posibil, cred în minuni şi că lucruri extraordinare se pot întâmpla oamenilor simpli, că pot şi trebuie să visez şi să sper că totu-i cu putinţă.
Uneori câştigă partea mea raţională, şi renunţ şi apoi văd că am făcut bine că am renunţat. Nu mă cuprinde tristeţea atunci, ci am doar o stare de aşa si-aşa.
Alteori însă, aleg să cred şi chiar se întâmplă ceea ce am visat. 
Şi atunci ţin fericirea-n suflet, cum ţin o carte-n mâini, cu mult drag şi cu multă uimire.
De două zile încoace e alteori.
Astăzi e alteori şi ah, ce bine-i să pot răsfoi în mine fericirea!

Cred acum că nu doar încercările, ci şi harul şi binecuvântările vor să ne înveţe ceva. Nu ştiu cum să o spun în clipa asta ca să fie pe măsura a ce simt, dar mă întristez nespus când văd oameni care trăiesc ca şi cum tot ce au li se cuvine de fapt. Iar când mă văd pe mine că tind să iau ca normalitate minunile şi harul, mă scutur bine ca să-mi revin.
Şi-mi zic: nu e normal că poţi să te bucuri de răsărit sau de apus! Nu, Diana, nu e normal să poţi să vezi chipul mamei şi să o vezi cu cât drag te priveşte când ajungi acasă de la lucru, nu-i normal nici să poţi coborî scările sărind, sau că poţi să alergi desculţă. Nu-i normal nici că poţi auzi muzica, muzica de oriunde ar veni ea, în felurile minunate în care există.
Normal şi potrivit lumii în care trăim ar fi să ai după cum meriţi, dar ce bine că Domnul nu e un Dumnezeu al normalităţii, ci al extraordinarului. Nimic din ce am nu am pentru că merit, şi Îi mulţumesc pentru că nu-mi face după cum merit, şi nu face nici lumii acesteia. Încă.
E har tot ce am, e har nespus şi de asta mă rog să învăţ să trăiesc mulţumită şi mulţumitoare, pentru că îmi tot dă, şi-mi dă cu drag.
Şi ce altă dovadă de iubire aş mai putea să îndrăznesc să-I cer când El, dragul inimii mele, mă copleşeşte iubindu-mă nespus, zi de zi?
Datorită Lui, nu-mi trăiesc viaţa nici măcar pentru o secundă în normalitate sau banalitate, ci din minune în minune.
Sunt, cu adevărat, cea binecuvântată şi iubită peste măsură.

Ce frumos e cerul!
M-am întrebat vineri seara şi mă întreb adeseori, cu nespus de mult drag: oare a pus în noi gândul veşniciei pentru ca atunci când privim la cer, să ni se facă şi mai mult dor de Acasă?

Ce uşor ar fi ca atunci când doare, sau atunci când ţi se întoarce viaţa cu susul în jos, să poţi pleca. Sa laşi oameni şi locurile şi să mergi  departe, la alţi oameni şi în alte locuri. Sau aproape, dar să fie tot departe.
Dar nimeni nu a spus că trebuie să fie uşor sau că va fi uşor. Nici nu are cum să fie. Când totul se întoarce pe dos, lupta e în primul rând în tine şi cu tine. Şi lupta nu-i uşoară. Doare fiecare lovitură. Doare de fiecare dată când îţi aminteşti. Doare de fiecare dată când vezi. O scară, o bancă, o alee, o floare, un parc, o mână, un bloc, o parcare, un drum.
Şi ce faci când doare? Ce faci când nu există opţiunea: ,,uitarea pentru o lună, vă rog!" [,,nu avem, ne pare rău"]. Sau uitarea zilei cutare, sau a unei dimineţi, sau a unei seri, sau a unui an? Mergi mai departe, cred că e răspunsul. De data aceasta însă, cu ochii fizici deschişi şi cu ochii sufleteşti, ai amintirii, închişi. Mergi văzându-le pe toate exact ceea ce sunt, nu ceea ce au fost.
Aşa că banca aceea din parcul acela nu îţi aminteşte de ceva, pentru că e o simplă bancă într-un simplu parc. Aleea e doar alee, privirea e doar privire, omul nu mai e cel mai iubit dintre pământeni, ci un pământean între alte zecii de mii.
Şi tot aşa, îi laşi pe toţi să fie ce-au fost, recreezi o lume de amintiri şi o laşi să fie ceea ce e de fapt: o simplă lume şi nimic mai mult.
Soluţia fiind, aşadar, când trebuie să fii bine, nu uitarea, ci reinventarea.

simplul gând că aş putea ajunge, în cele din urmă, să scriu o povestire sau de ce nu, un roman, mă lasă pradă emoţiei şi încep să mă fâstâcesc, ca şi cum ar trebui să vorbesc în faţa a mii de oameni. deşi, paradoxal, dacă scriu, asta şi fac.
am scris primele rânduri deja şi am scris şi primul dialog.
am inventat-o şi pe ea, dar parca mă scriu pe mine şi încă nu ştiu dacă e un lucru bun.
dar în cele din urmă, vom vedea.
şi iată-mă cum mă apuc să fac lucruri de care nu mă simt tocmai capabilă, tocmai ca să-mi dovedesc mie că de fapt sunt.
adevărul e că în ultimele zile m-am trezit cu o dispoziţie de: en garde!

Geneve, baby!
Pentru că visele se împlinesc şi nu se putea să mă îndrăgostesc atât de mult de Geneva anul trecut şi să nu mă întorc acolo, iată că se pare că anul acesta, sărbătorile de iarnă o să îmi fie pline de bucurie, acolo! Abia aştept să mă întorc pe străzi înguste şi între oameni necunoscuţi, să fiu departe de aici şi să nu-mi fie dor decât de puţini şi de puţine lucruri.
Şi dacă visele se împlinesc, mă întreb acum, oare voi ajunge şi să pictez împreună cu Dreamer flori galbene pe sticle uriaşe? Dar oameni care dansează plutind parcă şi încep să le crească aripi din umeri am să văd?
Până la urmă, nimic nu-i prea greu, aşa că hai să pictăm flori galbene pe sticlă şi hai să nu uităm că aripile sunt în noi, ascunse-n umbra noastră! Hai să fim fericiţi şi să zâmbim cu drag, hai să credem în minuni şi mai ales în poveste.
Şi mai bine de atât, hai să trăim viaţa pe care o tot visăm!

Nu sunt mereu senină, pentru că în mine îşi duc traiul umbre şi lumini deopotrivă. În zilele umbroase, mă simt întunecată şi asta mă întristează, pentru că niciodată nu mi-a plăcut întunecimea şi cu atât mai puţin întunecimea din mine.
Dar tristeţea nu-şi are rostul, aşa că decât să mă întristez din cauza umbrelor, mai bine mă bucur, pentru că ştiu că lumina e-n apropierea lor. Lumina e aici, în mine şi cumva îmi inundă sufletul şi trăirea când mă aştept mai puţin.

Lasă, Te rog, lumina şi seninul Tău, pe umbra sufletului meu.

al 115-lea post e scris cu fericire!
ha!
9,90 şi un cer senin, cel mai senin şi atâta bucurie cât să vă molipsesc pe toţi :)
te rog din nou, lasă-te copleşit de bucurie!

p.s.: tu, cel drag al inimii mele. dacă simţi o bucurie ciudată care te-a cuprins de aseară, să ştii, e de la mine!

sufletul îmi spune din partea ta, îmi spune să te aştept.
aşa că te aştept şi las zile şi anotimpuri să treacă.
aşa că te aştept, în timp ce norii cu furtună pleacă şi lasă loc seninului.
aşa că te aştept cât timpul încă există.
aşa că te aştept cu ochii râzând şi plângând.
aşa că te aştept în vreme ce descopăr că-mi plac şi zilele cu furtună, pentru că încep să învăţ să-mi potrivesc paşii prin bălţile cu ploaie.
aşa te aştept şi-mi las ochii să te privească şi îmi las braţele gândului să te cuprindă, oriunde ai fi.
da, cu sufletul te privesc şi cu gândul te cuprind.
şi aşa te aştept

Şi mă gândeam acum că e aşa, ciudat, să-i spun ,,fericire'' când îmi vine să-i spun ,,senin''. Sau ,,mama''. Sau ,,Cer''. Sau ,,mi-e dor''. Sau ,,[te] iubesc''.
E mereu altfel, dar e mereu aceeaşi.
O găsesc mereu în tăcere, niciodată-n zgomot. O găsesc mereu în Tine, niciodată-n ei. O găsesc mereu când îmi las privirile să meargă-n sus, spre Cer, niciodată când le las în pământ.
Şi e minunat să ştiu că toţi o avem, în diferite forme. Pentru că ai să-ntrebi ce-i fericire pentru un copil şi-o să-ţi spună că-i mămăruţa. O să-ntrebi apoi un îndrăgostit ce-i fericirea, şi-o să-ţi spună ,,când mă priveşte şi ştiu.'' Apoi o să-ntrebi o mamă ce-i fericirea şi-o să-ţi spună: ,,să pot să le spun poveşti şi ei să adoarmă aşa, la mine-n braţe.'' Şi-o să fie un nene în vârstă, care stă la mormântul dragii lui şi-o să-l întrebi care-i e fericirea şi-o să-ţi spună zâmbind: ,,că mi-a fost dată o vreme aici, ea, cea dragă a inimii mele.''
Cu toţii o avem, cu toţii o trăim. Fie că pentru unii e de-un fel, sau pentru alţii e de alt fel, fie că-i dăm nume sau nici nu ne mai gândim la asta, fie că ne prefacem că nu e-n noi sau că mergem pe străzi zâmbind la toată lumea, ea e-n noi.
Şi-am să-ţi spun că fericirea mi-e în tot ce mă înconjoară, e-n totul cu care m-ai înconjurat, de la fiecare răsărit la fiecare apus, de la fiecare copilaş la fiecare vârstnic,  de la fiecare carte dintr-un colţ al raftului în celălalt, de la mine la Tine.
Fericirea mea e-n Tine, pe deplin.
Şi-ai să-mi rămâi fericire, până la capăt.

E duminică dimineaţa şi e plin de oameni. Mii de oameni, aş zice. Doamne foarte aranjate, domni la costum şi la cravată, copii de 12-14 ani care încearcă să pară mult mai mari, dar nu le stă bine. Niciodată nu am înţeles de ce efortul acesta, să pari altceva decât ceea ce eşti de fapt. Copiilor le stă bine să fie copii, iar celor care nu mai sunt copii din cauza vârstei şi a anilor, le stă bine să fie...copii.vârstnici, cu sufletul. E mare mulţimea şi sunt multe privirile care iscodesc, care analizează până la cel mai mic detaliu. Îmi place şi mie să privesc, să privesc oamenii, de aş putea preţ de câteva secunde să văd în ei, dincolo de ei, şi ştiu că nu pot, dar măcar încerc.
Se deschide uşa şi intră pe ea un nene şi o tanti. El, adus de spate, de parcă greutatea întregii lumi ar fi pe umerii lui. Şi e de fapt, greutatea întregii vieţi pe care a trăit-o şi poate părţi din vieţile celor care au trăit prin viaţa lui. Ea vine în urma lui, îi dă mâna şi-l ajută. Şi aşa, împreună, răzbesc până în faţă. Răzbesc până în faţă după un drum lung, pentru că drumul pare mai lung când îl parcurgi cu greu. Locurile sunt libere, dar nu se grăbeşte să se aşeze ci aşa, adus de spate, cu dureri în el şi toate cele, rămâne în picioare ca să înalţe o rugăciune.
S-a lăsat tăcerea în mine privindu-l şi privind-o. S-a lăsat o asemenea tăcere, încât m-am cutremurat şi am plâns. În mine mai mult decât lacrimile care s-au văzut. M-am întrebat ce s-a rugat. Sunt sigură că a mulţumit. Sunt sigură că nu s-a plâns şi nici nu a reproşat, în tăcere, că îi e prea greu. Ştiu asta, pentru că a zâmbit când a deschis ochii. Asta m-a făcut să plâng şi mai tare.
Aş fi vrut, în clipa aceea, să cobor toate scările până la ei, să străbat într-o secundă toată distanţa care era între noi şi să îi îmbrăţişez. Să le spun că sunt minunaţi, mai minunaţi decât cei cu privire semeţe. Sunt minunaţi în simplitatea lor, sunt minunaţi în efortul lor, care-i efort doar pentru noi, ochii care îi privim. Sunt minunaţi pentru că nu se lasă, ci pentru că răzbesc drumuri, nu doar cel de la intrare până în faţă, ci drumul în viaţă pe care l-au parcurs împreună.
Mi i-am imaginat pentru o clipă în Cer, după ce au parcurs şi drumul acela împreună. Nu repezindu-se la ce-i acolo, ci rugându-se mai înainte de orice.
Abia aştept să-i întâlnesc în Cer.
Pe ei, cei minunaţi dintr-o duminică dimineaţa.

E ceva ce ştiu mai sigur cu fiecare zi care trece. Ceea ce scriu si rugăciunile sunt drumul către tine.

                 ,,Vin să-ţi arăt ce ţi-am scris. Degetele noastre învaţă să cânte. Te iubesc!''

şi totuşi, n-aş fi bănuit niciodată că o să-i ştiu începutul şi sfârşitul înainte să fie scrisă pe deplin.
dar scriind te aştept.

                ,,pentru preaiubitul inimii mele.
                                           [o să] te iubesc''

că eşti copil numai până la o anumită vîrstă s-a înşelat amarnic. Aşa că LA MULŢI ANI dragii mei cu suflet de copil, care încă vă miraţi cu bucurie de te miri ce şi credeţi în minuni şi-n poveste şi credeţi că norii sunt pufoşi şi că îngerii sunt cu noi. Să rămâneţi mereu aşa!
Copila de aici azi e în livada ei cu meri veşnic înfloriţi, în rochia albă cu umeri goi, pe leagănul ce o tot înalţă, unde-i soare şi razele o răsfaţă, trase aproape de chipul ei ca nişte funii fermecate şi mângâietoare
:)

Nu-mi explic seninul care îmi invadează fiinţa după nopţi ciudate. De fapt au fost zile ciudate, în care am stat şi m-am uitat la mine, înlăuntrul meu, cum vine o mînă şi dă cu ceainicele pe jos şi ele se fac ţăndări. Dar nu-i nimic, mi-am zis, războaie se poartă mereu în mine, ţăndări găsim poate la fiecare pas, dar fie, nimeni nu ştie, pentru că oamenii nici nu mai ştiu să te privească, sau cel puţin oamenii nu mai ştiu să privească ochii. În ochi se vede furtuna sau calmul, tristeţea sau uneori bucuria care mă face să vreau să merg tot ţopăind. Dar nu-i nimic, nici nu vreau să ştie toţi să mă privească, nici nu vreau să fiu privită de toţi.
Mi-a plăcut să stau sâmbătă pe fotoliu în librărie şi să citesc. 50 de pagini am citit, în timp ce doamna cu păr scurt şi blond se învârtea neliniştită în jurul meu şi un copilaş striga că ieşirea e prin mijlocul raftului cu cărţi de copii, nu pe unde-i uşa. Da dragul meu micuţ al cărui nume nu-l cunosc, dar nu-i nimic, poţi să ai orice nume, pentru că deja ştii ceva ce nu ştii că ştii.
Seninul mă invadează uneori aşa, pe neaşteptate, când deşi logica îmi spune că trebuie să plâng, seninul îmi spune prin inimă să zâmbesc. Ce logică e aceea care te îndeamnă să plângi?
Dar nu-i nimic, pentru că bine putem să ştim doar cu inima.

sunetul paşilor care pleacă e ceea ce  o să mă întristeze mereu. fie că plec eu, sau pleci tu, sau plecăm noi departe de noi, de ceea ce avem sau de ceea ce am fi putut să avem. fie că plecăm din teamă sau nesiguranţă sau neclaritate, când bucuria inimii ne sperie într-atât încât ajungem să o facem să nu existe sau nici măcar nu o lăsăm să se nască.

E ceva ce mă însufleţeşte şi îmi face inima să tresalte efectiv de bucurie. E ceva ce mă face să mă înfior şi această înfiorare e tot mai dragă inimii mele, pe zi ce trece. E ceva ce mă face să privesc la ceruri şi la pământ, la toată creaţia şi să mă simt atât de săracă, pentru că nu ştiu ce aş putea să spun ca să laud măreţia Lui. E ceva ce mă face să izbucnesc în plâns, pentru că da, sunt cea binecuvântată peste măsură şi nu merit asta şi totuşi, El continuă să mă binecuvinteze mereu.
Sunt cea păcătoasă, sunt cea care nu merită îndurarea, dar El continuă să îmi tot dea, ca un izvor care se revarsă la nesfârşit în viaţa mea. El e Izvorul drag al sufletului meu, sursa mea de inspiraţie şi de bucurie. El e Cel care-mi dă atâta pace şi mă poartă mereu şi mereu. El e Cel care mă adăposteşte şi mi-e sprijin. El mi-e ţinta spre care alerg şi când simt că alergarea e obositoare, El e aici să îmi amintească faptul că răsplata e pentru cei care aleargă până la capăt, privind neîncetat spre Ceruri.
El mi-e Părinte şi Prieten. De El e sufletul meu îndrăgostit şi după prezenţa Lui tânjesc mai mult decât orice. Mi-e drag, mi-e atât de drag şi cât mi-e dat să fiu aici, o să alerg neîncetat spre El, cu bucurie şi teamă sfântă.
Iubesc pe Domnul şi astăzi vă spun să Il iubiţi şi voi. Şi vă rog, lăsaţi-vă iubiţi de El!
Preaiubitul meu e Unul fără seamăn pe pământ!
Aştept, Doamne, ziua în care voi fi în Ceruri, Sus cu Tine!
Te iubesc!

După cum spuneam penultima dată când am scris, să fii om bun înseamnă ceva. Să fii de încredere. Să fii de cuvânt. Să fii blând şi smerit cu inima. Să ştii să trăieşti o viaţă măreaţă, dar în smerenie [expresia asta o veţi mai citi-o de multe ori pe aici]. Să iubeşti şi să crezi. Să iubeşti într-atât încât să nu ştii să trăieşti altfel decât iubind. Să crezi într-atât încât să ştii că imposibilul chiar e adeseori posibil. Să lupţi când alţii spun că nu e nimic pentru care să lupţi.
Insist şi revin mereu asupra luptei, a credinţei şi dragostei, asupra smereniei şi bunătăţii. Probabil voi face asta până voi muri.
 Mă întorc mereu la ele pentru că sunt acel ceva preţios care ne defineşte ca oameni. Poţi să ai oricât, dacă esenţialul lipseşte. Iar acestea sunt esenţialele vieţii noastre. Să le ai în viaţa ta nu pentru ceea ce ar putea să spună oamenii, ci pentru ceea ce spune Cerul.
Contează să fii bun, pentru că răutatea gratuită nu duce oricum la nimic. Contează să lupţi, pentru că dacă tu nu lupţi, cine va face asta pentru tine? Contează să ştii să trăieşti în smerenie, pentru că doar aşa sufletul ni se va înălţa.
Contează să crezi, pentru că numai crezând poţi să vezi minunile din jurul tău cum se petrec aşa, fără număr. Nu-i om în viaţa căruia să nu fie minuni. Dar numai unii le văd. Aceasta e una din diferenţele pe care credinţa le face.
Şi mai presus de orice, să iubeşti. Când iubim, toate celelalte vin de la sine. Când iubim, inimi se oglindesc. Când iubim, El se oglindeşte în noi.


,,dar în cele cereşti eşti atât cât iubeşti.''

                                                                      foto: Paul Bolduţ

Mă apucă inspiraţia în cele mai ciudate momente. Mă bucuram pentru că pot să citesc oriunde, fie că sunt pe tramvai, autobus sau maşină, dar azi m-am întristat pentru că degeaba pot citi, când mai mare e nevoia să scriu. Şi categoric nu pot face asta într-un autobus zgâlţâitor, care ne scutură bine.
Sunt oameni trişti pe aici, sau somnoroşi sau pur şi simplu plictisiţi, care se uită pe geam, la ploaie sau dincolo de ea. Mai sunt şi femeile cu fuste şi baticuri colorate, care dorm. Mă întreb ce visează. Sau măcar visează ceva?
Azi dimineaţă, în timp ce număram picăturile de ploaie care cădeau pe umărul meu din acoperişul autobusului, am înţeles de ce scriu. De fapt, scrisul e ceva'ul meu. E ceea ce mă motivează, e ceea ce mă inspiră la mai mult şi mă face să mă redescopăr mereu şi mereu. E ceva'ul meu şi nimicul altora. E nimicul celor care spun că scriu prostii şi aiureli şi că asta nu se cuvine pentru o fată de 23 de ani care are acum o slujbă şi pare că şi-a început cât de cât viaţa. Însă ei nu ştiu că viaţa mea nu a început când am terminat facultatea sau am început să lucrez, ci a început de când am început să văd cu adevărat şi să înţeleg. De atunci şi scriu.
Scriu pentru că aşa ştiu să trăiesc. Scriu tot timpul, chiar şi când nu am hârtie şi pix, sau am şi nu le pot folosi.
În mine scriu mereu. Da, scriu în mine, în locul necunoscut de nimeni, unde cuvintele se adună şi înfloresc. Acolo e livada mea cu meri înfloriţi, mereu înfloriţi. Acolo sunt eu, în acea rochie albă, cu umerii goi, cu dragii mei cai sălbatici prin preajmă, şi cu licurii ameţiţi zburând peste tot.
În livada mea cu meri veşnic înfloriţi, înfloresc la nesfârşit flori de cuvinte, cu petale din litere, care adunate fac cele mai fermecătoare buchete. Ramuri pline, care nu se apleacă sub greutate, ci sunt uşoare şi se înalţă tot mai mult înspre Cer.

Pentru că în cele din urmă nu contează cât de mult ai, nu contează renumele, nici avuţia. Pentru că de fapt, în cele din urmă nu contează nimic din lucrurile materiale.
Pentru că în cele din urmă contează să fii fermecător, iar farmecul ţi-e numai pe măsura bunătăţii.
Asta am învăţat, asta ştiu, şi asta încerc să trăiesc: farmecul să-mi fie bunătatea, cantitatea de Cer din inimă să-mi fie măsura dragostei, credinţa să mă poarte şi bucuria să fie ritmul pe care fac fiecare pas.
Umple-mi, Doamne, inima de Cer, umple-mi-o cu senin.

Niciodată  nu trebuie să spui: ,,am luptat îndeajuns, de acum mă pot opri.'' Mereu va fi de luptat, mereu va fi de înaintat. Prefer lupta, cu toate loviturile şi cu tot efortul pe care îl presupune, decât confortul  de a sta deoparte. De ce? E simplu. Pentru că statul deoparte nu aduce nimic, dar să lupţi până la capăt, da. Chiar dacă lupta pare să fie pierdută [ia aminte, am spus ,,pare''], nu te descuraja! Simplul fapt că ai ajuns până la capăt e o biruinţă.
Biruinţă e şi să lupţi până la capăt, nu doar să-l învingi pe duşman. De fapt, ajuns la capăt ai poate cea mai măreaţă victorie, pentru că te-ai învins în primul rând pe tine, pe omul firesc din tine, cel care în mod normal alegi doar ceea ce e confortabil şi uşor de obţinut.
Acesta e motivul pentru care mă întorc mereu şi mereu la ceea ce a spus N. Steinhardt: ,,Mângâierea nu e să învingi, totul e să lupţi până la capăt. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie-n zori!''
Aşa că pentru cei trişti, dezorientaţi, aparent înfrânţi sau sătui de atâta luptă, vă scrie cea cu gânduri fluturalnice, binecuvântată peste măsură, la 8 dimineaţa, din autobusul care mă duce la lucru: inima sus! :)
Nimic nu-i pierdut, nimic nu-i sfârşit.
Sus la luptă, dragii mei!
Cu inima bucuroasă, cu credinţă în inimă, cu cântec pe buze, la luptă!

şi mă mir că fericirea nu dă naştere la aripi. dar ce vorbesc? aripile sunt în noi, ascunse-n umbra noastră.
fericire.
fericire cu gust de senin.
senin cu gust de fericire.
fericire.
mă fericeşti.

şi hain m-a inspirat, promisul e promis, iar eu promit că nu mai ies din casă la plimbare fără să am hârtie şi pix la mine!
Sunt fericită pentru că după-masa asta a fost minunabil de minunată şi am hoinărit din nou pe străzi, prin parc şi pe mal. Pe măsură ce făceam paşi şi simţeam mirosul de primăvară si vedeam oamenii, simţeam cum se adună cuvintele în mintea mea şi ar fi ţâşnit din mine, dacă ar fi avut cum. Rânduri întregi le-aş fi scris pe hârtie, cu pixul negru [măcar el era în geantă], iar apoi când am văzut că nu găsesc hârtie nicăieri, am simţit cum ar fi vrut să mi se imprime pe piele. ,,Îi mângâie mâna cu drag şi o priveşte zâmbind'', ,,iubesc primăvara'', ,,nu mai mă satur să păşesc'', ,,Îţi mulţumesc pentru încă o primăvară în care pot simţi vântul cum mi se furişează prin păr'', ,,ah, ce frumos e malul'', ,,ador să stau pe podul ăsta şi să mă uit cum se reflectă totul în apă. aşa îmi doresc să te reflecţi Tu în mine'', ,,aş face o poză, să o vadă'' şi multe multe altele mi-ar fi acoperit pielea.
Doar pe buze ar fi fost scris: ,,sunt fericită''. Dar asta oricum stă scris pe buzele mele şi privirea mea spune asta.
Sunt fericită şi sufletul mi-e aşa, fluturatic şi liniştit.
Liniştea asta am visat-o şi fericirea asta vreau să o păstrez.
Eşti minunat!

,,Simt că şi tăcerea acestei gări abia aşteaptă să-mi aşeze pe faţă o mască de sticlă. Vrea să-mi pecetluiască gura. Să încetez să vorbesc. Aş aparţine atunci gării. Mi-e frică de asta, de aceea vorbesc încontinuu. Dacă m-aş opri, mi-ar fi greu să mai mişc buzele. Ele ar deveni de sticlă. Şi m-aş teme să nu le sfărâm.'' [Octavian Paler - Viaţa pe un peron]


Cândva mă ridicam cu totul împotriva tăcerii. Cânva preferam orice, dar nu tăcere. Apoi am învăţat că uneori, în mijlocul tăcerii, poţi să auzi ceea ce nu ai mai auzit niciodată. Poţi să-ţi auzi sufletul, poţi să-L auzi pe El [în tăcere Îi auzim glasul cel mai desluşit.] Poţi să auzi păsările altfel şi să te întrebi ce sunt de fapt ciripelile lor. De când le-am privit invers, pe malul apei, mi-am dorit să ştiu ce spun de fapt. Cum cu simple ciripeli vorbesc de frumuseţi nemaivăzute de ochii noştri, sau cum Îl laudă pe Creator. Sau poate cum vorbesc despre noi, cei cu privirea goală care împânzim străzile, fără să ştim să ne oprim şi să ascultăm, în tăcere.
Uneori se aşează o mască de sticlă pe buzele mele şi tot din sticlă e şi mănuşa care-mi acoperă degetele. Şi atunci nu mai ştiu nici să vorbesc şi nici să scriu. Dar sticla poate să-mi acopere buze şi păr şi degete şi zâmbet, pentru că sufletu-mi ascultă şi priveşte şi primeşte. Un simplu cântec, un simplu zâmbet, o adiere de vânt sau o rază mai caldă de soare, şi sticla dispare.  Nu se face ţăndări, ci dispare ca şi cum nici n-ar fi fost. Şi tot ce s-a adunat în suflet în timpul acela, ţâşneşte prin buze şi prin vârful degetelor.
Simt că tăcerea acestei lumi, în toată gălăgia ei, abia aşteaptă să ne înnebunească, până într-acolo încât să nu mai ştim ce să ascultăm. Oricum de auzit vom auzi mereu totul, important e să ştim ce să ascultăm.
Nu mi-e teamă de măştile de sticlă, pentru că mereu va fi o rază de soare care va face să revină totul în simţiri.

Nu ştiu dacă ţi s-a întâmplat vreodată să te opreşti brusc din ceea ce faci şi să te întrebi cum ar fi să vină în clipa aceea Isus. Nu ştiu dacă îţi doreşti să vină. Nu ştiu dacă Îl aştepţi cu bucurie sau cu teamă. De fapt, nici nu ştiu dacă măcar crezi că El va veni.
Văd lumea cum se agită, şi oamenii care în zilele lor bune nu se ostenesc măcar să se gândească la Dumnezeu, ajung să Îi implore ajutorul în zilele de necaz. Zile de necaz care sunt din ce în ce mai dese. Multe se întâmplă pe pământul acesta, multe se întâmplă cu lumea în care trăim.
Durerea e că L-am făcut să fie Dumnezeu de duminica sau mai bine, de sărbători şi în plus, unele zile sunt cu bonus, când ni se zguduie puţin lumea [la propriu şi la figurat].
Tristeţea e că nu mai Îl aşteptăm să vină, ci parcă Îl rugăm să mai aştepte. Deh, avem şi noi viaţa noastră şi am vrea să mai realizăm câte ceva.
Îmi vine să plâng. Îmi vine să plâng pentru că nu am ştiut cum să-L aştept. Îmi vine să plâng când mă gândesc la multele momente în care, dacă ar fi venit atunci, ar fi fost vai de mine.
Mi se întâmplă des să privesc la Cer şi să mă întreb cum ar fi să vii. Să te văd în toată măreţia Ta. Să îngenunchez şi să plâng.
Îmi doresc să vină ziua în care să Îţi pot spune faţă în faţă că Te iubesc şi că îmi pare rău.
Îmi doresc să vină ziua în care să Îţi cânt în Cer.
Te-aştept să vii, dragul meu Isus!

,,Să îi vezi pe oameni aşa cum sunt, nu cum ţi-ar place ţie să fie.'' Asta mi-ai spus astăzi, pentru că ai văzut tristeţe, dincolo de un zâmbet forţat. Nu am zâmbit niciodată ca să te mint, ci doar pentru că nu vreau să te doară şi pe tine.
Dar acesta e probabil unul dintre cele mai bune sfaturi pe care mi le-ai dat vreodată. Mi l-ai spus pentru că mă cunoşti şi ştii cum sunt.
Cândva credeam că aşa e frumos şi bine, să te uiţi numai la ce e frumos şi plăcut într-un om. Credeam că dacă îi vezi doar părţile bune, va fi cu adevărat bun pe deplin. Dar asta am dus-o probabil în extreme, cum fac deseori cu multe alte lucruri, şi unde nu era ceva, am început să cred de una singură că e. Răutatea gratuită am justificat-o, ironiile le-am luat drept glume, lipsa de interes am preferat să o iau drept aer misterios. Am preferat să machiez ceea ce era urât şi ţipător şi uite aşa, am creat în mintea mea uneori, oameni frumoşi care nu erau de fapt atât de frumoşi.
A se înţelege aici că nu mă refer la frumuseţea fizică. Nu mai ştiu sigur ce face un om frumos, dar cred că e o amestecătură de bunătate, iubire, bun-simţ, respect.
În fine.
Lecţia e că nu poţi face un om mai bun, mai frumos, mai devotat decât e el deja.
Lecţia e că e bine şi recomandat să-i vezi pe toţi de la bun început exact aşa cum sunt.

P.S.: Nu e un post scris sub influenţa tristeţii, ci sub influenţa realităţii.
        Nu e vorba despre un anume om, ci despre oameni în general.

astăzi prefer vremea capricioasă, decât oamenii schimbători.

,,Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea L-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce.''  Sf. Clarisa

,,Prin păcatele noastre Îl răstignim pe Hristos, prin gândurile noastre necurate Îl batjocorim.
Cu fiecare faptă rea batem un cui în crucea Sa.
Imagine de groază.
[...] Dar mai de groază este a cuielor bătute odată cu fiecare păcat. Ce fac oamenii când, de pe crucea troiţei, crivăţul şi intemperiile au smuls trupul Domnului?Se uită, îşi văd de drum
       Iar la vremea de soroc
       Îl întind din nou pe cruce
       Şi-I bat cuiele la loc.''

N.Steinhardt - Jurnalul Fericirii

parcă a amuţit acel ceva care mă îndemna să scriu şi deşi vreau şi încerc, nu ies rânduri care să aibă cât de cât un sens. s-a lăsat de tot tăcerea în oraşul sufletului meu [da, nu are rost să te miri, pentru că sufletul mi-e orice şi de toate, de la ceainărie la anotimp, la oraş sau parc, lumânare sau caiet cu foi rupte şi scrise cu pix negru şi lista poate continua.] în amuţenia asta nu pot dormi noaptea cu ceas care ticăie în cameră. tic-tac, tic-tac, prefer să tacă, pentru că altfel mă ţine trează şi e fapt dovedit, la mine număratul oilor chiar nu funcţionează.
şi undeva în tot acest ceva, mă trezesc parcă uneori buimacă şi mă întreb dacă oare chiar asta e lumea în care trebuie să trăim.
deşi ştiu prea bine că oamenii sunt răi, uneori mi-e imposibil să nu mă mir de răutatea gratuită a unora, care zici că trăiesc ca să fie răi şi batjocoritori. mă mir şi de ignoranţa altora sau de modul uşor în care mulţi tratează lucruri serioase. mă mir de multe şi nu e bine aşa, pentru că aş prefera să mă mir de cer sau de flori sau de nori sau de insecte.
am ajuns să mă mir de ceea ce ar trebui să mă lase indiferentă şi rece[asta zic şi cred acum].
revino-ţi, fată dragă!
da..revino-mi...

but they're not yours, they are my own. [aşa spune una dintre melodiile mele preferate].
Spuneam că indiferent de ceea ce spun unii, nu sunt prea mică pentru ceea ce visez.
Sunt din ce în ce mai puţini cei care privesc cu drag la oamenii care au visuri şi cred în ele şi sunt din ce în ce mai mulţi oameni distrugători de visuri, care râd şi batjocoresc şi-ţi spun: ,,o să te trezeşti tu la realitate şi în ea nu o să fie nimic din închipuirile tale!''
Acelor oameni le spun că totul este cu putinţă celui care crede. Şi că oricine poate să fie designerul propriei sale vieţi. Şi că decât să mă ambiţionez în tâmpenii şi lucruri prosteşti, prefer să mă ambiţionez pentru mine şi lucrurile bune pe care le vreau pentru viaţa mea.
Aşa că, îmi doresc de mult timp să am o cafenea, un mini.restaurant. Să aibă nume franţuzesc, să fie simplu şi cochet, aranjat până la cel mai mic detaliu. Să aibă un pian într-un colţ şi să poată cânta cine doreşte. Să servesc tot felul de chestii făcute de mine, pentru că gătitul e marea mea pasiune, pe lângă scris. E terapie pură pentru sufletul meu. Să fiu în bucătărie, să gătesc tot felul şi să-mi iasă bine şi mama să se bucure, e una din cele mai mari fericiri din viaţa mea. Şi în mini.restaurantul ăsta o să se audă cântând Katie Melua, Norah Jones, Michael Bubble, Frank Sinatra, Edith Piaf şi mulţi alţii. O să fie şi o încăpere specială, cu cărţi, foi şi stilouri, pentru cei care vor să citească sau să scrie.
O să fiu eu acolo, cea cu dispoziţie dansabilă şi gânduri fluturalnice, prăjiturind pentru oameni fericiţi sau trişti.

 I am never broken.

dar eu nu sunt prea mică pentru visurile mele mari.

Uneori mă gândesc că poate m-am născut în locul sau timpul nepotrivit.
Dar apoi îmi dau seama că există multe greşeli pe lumea asta, dar asemenea greşeli niciodată.
Că aparţin locului în care mă aflu, că trebuie să îndrăgesc oamenii care vin şi pleacă din viaţa mea.
Sunt aici nu ca să spun că sunt slabă şi să găsesc pretexte stupide pentru faptul că uneori simt că nu pot face faţă, pentru că pot. Pot şi trebuie să fac faţă la orice.
Pot şi trebuie să iubesc.
Pot şi trebuie să iert.
Pot şi trebuie să trăiesc şi să iubesc viaţa.
Pentru că la urma urmei, suntem atât de fericiţi pe cât vrem şi ne lăsăm să fim, nu?

Cum ar fi elefanţii  într-o ceainărie, aşa sunt unii în sufletele altora. Le e imposibil să nu spargă ceva.
Aşadar, la intrarea în suflete ar trebui pus semnul: INTERZIS ELEFANŢILOR!

pour toi, mon ami
pour toi, le plus proche de mon âme
pour toi, celui qui comprend mes yeux
 cap ou pas cap?

Ştiu puţine lucruri, în comparaţie cu câte aş putea să ştiu sau cu câte voi ajunge să ştiu. Dar învăţ, în fiecare zi, câte ceva. Unele lecţii se repetă şi se pare că ele se repetă atunci când nu vrem să le învăţăm de la bun început.
Aşa am învăţat, de pildă, că oamenilor le place să joace jocuri. Sunt frumoase jocurile, unele ne învaţă ce înseamnă o bună relaţionare, sau cum să fii atent şi să cunoşti mai bine. De obicei dezvăluie multe lucruri, ţi-l dezvăluie pe celălalt.
Şi din joc în joc, ajungem la jocul care vizează sufletul.
Aici lucrurile se complică, deoarece jocul în care sufletul e implicat poate fi bun sau rău.
E frumoasă joaca în care descoperi sufletul cuiva, acea joacă în care cineva spune: ,,Vom juca jocul acesta în sufletul meu. Eşti bine-venit! Poţi să intri şi bucurându-ne de o ceaşcă de ceai cald, o să te las să-mi descoperi colţişoarele din suflet. Ai doar grijă, pe aici totul e fragil şi m-aş bucura să nu strici nimic.'' Şi jocul începe şi sufletele, descoperind minunăţiile pe care fiecare le are, ajung să se îndrăgească.
Dar nu toţi vor să descopere minunăţiile din alte suflete, ci vor doar să joace un joc urât, şi nebăgând în seamă atenţionarea că sufletul e ceva fragil, intră şi fac...dezastru. Şi ceainicele se sparg şi totul devine vraişte.
Joaca de-a sufletul e pentru sufletele-copil, care cred în lucruri frumoase şi când intră acolo, privesc cu uimire şi bucurie. E şi pentru sufletele-bătrâne, care nu sunt bătrâne în sensul comun, ci prin trăsătura caracteristică unor oameni bătrâni: înţelepciunea.Sufletele-bătrâne cunosc jocul şi ştiu cum e înţelept să fie jucat.
În rest, ştiu sigur că nu sunt pentru sufletul-turist, care vrea doar să intre, să facă o poză şi să plece. Şi nu mai ştiu. Ar mai fi poate multe de zis, sau poate oricum am spus prea multe acum.
Somn uşor.
P.S.: următorul joc va fi în sufletul meu şi al tău deopotrivă.

Astăzi mi-e din nou dor, dar de ceea ce am avut cândva. Mai precis, de asta mi-e dor:

De ochi închişi, de iarbă verde şi moale, de o toamnă care n-aş mai vrea să plece, de suflet uşor şi de ne.gânduri, de zâmbet care e acolo fără nici un motiv anume, doar pentru că iubesc viaţa şi inima mi-e plină de fericire, pentru că văd munţii şi marea şi plaja şi parcul deopotrivă şi mai ales cerul atât de senin şi frumos, încât mă face să plâng. De oameni noi şi de oameni lăsaţi în urmă [pentru că uneori e bine să şi laşi]. De străzi înguste şi hoinărit aiurea pe străzi noi.
Ce bine e că pot să-mi amintesc.

Viaţa pe care mi-o tot imaginez şi pe care cred că aş indrăgi-o. Acea viaţă o să învăţ să o trăiesc. Cu picioarele semi.pe.pământ, cu inima îndreptată spre Cer, cu mintea plină de licurici săltăreţi, dar drăguţi de felul lor şi cu zâmbet pe buze. Asta am decis astăzi, într-o zi de aproape primăvară.
Am realizat că deşi uneori am impresia că tristeţea e a mea, de fapt tristeţea mea nu schimbă cu nimic lucrurile. Nici faptul că ajung mereu la aceleaşi concluzii nu mă ajută la prea mare lucru. Şi cu atât mai puţin faptul că spun: de mâine mă schimb, de mâine mă bucur, de mâine nu-mi mai pasă.
Adevărul e că nu mâine e soluţia, ci astăzi. Astăzi să fiu fericită, astăzi să lupt pentru ceea ce-mi doresc, astăzi să am puterea să recunosc că unul sau altul nu-mi fac bine şi că a venit vremea să dau drumul şi să merg mai departe.
Undeva pe drumul acesta cred că o să te găsesc şi pe tine, cel adevărat.
De fapt, undeva pe drumul acesta, ştiu sigur că vei fi tu.
Ne vedem în curând!
P.S. : Te rog mult, când o să ne întâlnim, nu-mi spune nimic. Doar zâmbeşte-mi.

Înţeleg că uneori a-ţi fi dor e ceva ce te copleşeşte şi-ţi inundă parcă fiecare por din piele. Ţi-e dor de ceea ce cândva ai avut. Ţi-e dor să simţi, să vezi, să ai, să priveşti, să atingi,să vorbeşti.
Dar mai ciudat e când ţi-e dor de ceea ce n-ai avut efectiv niciodată. Când ai auzit doar despre cum e să ai ceva sau pe cineva, dar exact nu ştii ce şi cum e.
Aşa se face că astăzi mi-e dor de o bunică sau de un bunic care să mă ţină în poală şi să-mi povestească întâmplări de mult timp trecute.  Mi-e dor de mâinile lor aspre şi de pielea care arată că au trăit mult şi sigur nu a fost uşor, pentru că viaţa ne poartă pe unde nici nu ne-am fi gândit. Dar viaţa asta care pe unii îi face răi [sau ei se fac răi] pe ei i-a făcut înţelepţi şi buni. Aşa mi-e dor de ei.
Şi mai mi-e dor de Cer. De Cer mereu mi-e dor. Cerul mereu îl visez. Şi mereu mă gândesc cum o să fie să cânt acolo.

Acuma ştiu că unii oameni mor înainte să moară cu adevărat. Mor faţă de alţii. Mor faţă de ei înşişi. Când întorc spatele şi pleacă. Când renunţă la ce li s-a dat să preţuiască, pentru o prostie.
Cred că puţine lucruri sunt atât de triste ca un suflet cu adevărat pustiu şi gol.
Doamne, ţine-mi sufletul în bucurie sau tristeţe, în zâmbete sau lacrimi, dar nu lăsa să devină vreodată gol.

Lucrurile sunt în primul rând între tine şi Dumnezeu. Toate celelalte vin pe locurile următoare. Şi am învăţat, din nou, că orice tentativă de a schimba această ordine provoacă haos. Nu haos în Univers, ci un haos cumplit în viaţa ta.
Şi tot în legătură cu asta, sunt oameni care se cred deştepţi, atât de deştepţi şi şmecheri încât cred că totul le e la îndemână şi că nu există consecinţe. Sau cred pur şi simplu că pot să Îl manipuleze pe Dumnezeu. Din fericire însă, Dumnezeu nu se lasă fraierit. E înţelept şi nimeni nu se aseamănă cu El.
Aşa că e important să nu ne considerăm mai deştepţi decât Dumnezeu.

Le-am postat iniţial sub formă de aşa zise reguli, dar nu-mi plac aşa. E mai uşor să spun ce simt şi ce gândesc când nu trebuie să adaug şi numere de ordine. Astfel că o să le postez din nou, dar de data asta pe rând.

La fel ca orice altă persoană, am principii care îmi ghidează viaţa, majoritatea învăţate de pe urma propriilor greşeli. Aşa am înţeles, mai înainte de orice, că nimeni şi nimic nu e mai important decât Dumnezeu. Prin urmare, niciodată nu trebuie să Îl punem pe locul doi. Când tindem să facem asta, ar fi bine să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă ar face El asta cu noi. O clipă, o singură clipă să nu mai fiu prioritară pentru El şi cred că s-ar alege praful din mine.

E ciudat cum există o legătură directă între zilele cu cer senin şi soare drag şi starea mea de spirit. Aşa că zilele senine fac  inima mea să fie senină şi fac ca dispoziţia dansabilă pe care uneori cred că am pierdut-o, să revină.
Azi sunt fericită, fără un motiv anume. Azi sunt atât de fericită încât am hoinărit din nou pe stradă, cu un zâmbet mare şi îngheţat. Nu de alta, dar deşi pare o zi de primăvară în toată regula, e tot foarte frig.
Dar nu e nimic, pentru că frigul nu mă opreşte astăzi să zâmbesc, să cânt, să dansez şi să fiu fericită.
Aşa că vă dau la toţi câte un zâmbet, venit dintr-o inimă cu cer senin, astăzi. [pentru că da, inima mea are şi cer :)].
Cerul inimii mele zâmbeşte astăzi.
Nu mă întreba cum e aia, înţelege doar şi primeşte.

Ai vrea să numeri stelele cu mine?
Să stăm, privind la Cer, îmbrăţişaţi?
Să simt că sunt  doar eu cu tine
Şi de lumina lunii să fim mângâiaţi.

Ai vrea doar să privim unul la altul
Lăsând să piară vorbele ce nu-şi au rost?
Căci doar în ochii tăi văd cerul
Şi cerul mi-este unic adăpost.

Ai vrea să stai aici o veşnicie,
La fel ca-n prima zi să îmi zâmbeşti?
Purtaţi de vântul ce adie
Ca-n mii de vise, cu mine să dansezi.

Ai vrea să vreau să te păstrez o viaţă
Şi-apoi să fiu a ta şi sus în Cer?
Căci în curând va fi o dimineaţă
Şi să te am şi-atunci e tot ce sper.

,,Emoţiile sunt nişte cai sălbatici'', aşa am citit zilele trecute.
Asta înseamnă, cred, că e destul de greu să le stăpâneşti.
Dar adevărul e că nici nu ştiu în ce măsură aş vrea să stăpânesc caii mei sălbatici. Caii mei sălbatici,  care cred eu că sunt albi şi neapărat cu stea în frunte. Uneori sunt tare liniştiţi, sau i-am făcut eu să fie aşa, dar nu vreau să recunosc. Alteori însă, o iau la goană atât de tare, ca şi cum pajiştea verde cu flori galbene şi tot cerul albastru le sunt deschise şi libere pentru ei, să alerge şi să zboare.
Da, nu aş vrea să îi stăpânesc, cel puţin nu atunci când văd un răsărit sau un apus.
Şi nici atunci când ni se opresc privirile şi licuricii, care sunt şi ei prezenţi, încep să se agite tare, îngrozitor de tare şi riscă să se ciocnească unii de ceilalţi.
Sau când îmi imaginez că am văzut un zâmbet sau că în loc de vânt, tu mi-ai atins mâna. Atunci e învălmăşeală de cai sălbatici albi şi de licurici ameţiţi.
Ei sunt ai mei.
Dragii mei cai sălbatici.

Tot ce-am căutat zilele astea a fost un colţisor cald şi o ceaşca plină cu ciocolată caldă.
Mi-e dor de primăvară. Un pic de vară. Şi mi-e foarte dor de toamnă.
M-am săturat să aştept zgribulită şi cu picioarele îngheţate în staţiile de tramvai. M-am săturat să umblu înfofolită, cu fular şi mănuşi şi multe bluze.
Mi-e dor de adieri calde de vânt, de soare frumos şi cer senin, de stat pe mal şi privit la cer. Mi-e dor de sandalele comode cu care hoinăresc zâmbind pe străzi.Mi-e dor de pomi înfloriţi şi de păpădii. Mi-e dor de parcul plin cu copii care râd şi se joacă.
Aşa că aş vrea să dorm şi să mă trezesc peste două luni.
Să mă trezesc în acea dimineaţă veselă şi frumoasă de aprilie, cu soare şi nori frumoşi.
Şi chiar dacă tu nu eşti, să nu fiu tristă, ci să îmi iau o carte şi să merg pe mal.
Somn uşor.

Îmi plac poveştile.
Îmi plac mult. Îmi plac atât de mult încât am început să invetez. Poveşti cu mine. Poveşti despre mine. În mintea mea. Mă văd bună sau rea; mă văd luptând, apărând. Mă văd cucerită şi iubită. Mă văd spunând lucruri, mă văd plecând departe şi apoi mă văd venind înapoi schimbată.
Îmi plac poveştile.
Unele mă fac să zâmbesc.
Dar în final, nu ştiu dacă poveştile cu mine îmi fac bine.
În loc să inventez asemenea poveşti, ar trebui să încep să îmi construiesc realităţi.
Cu adevărat, mai mult decât de poveşti, am nevoie de realităţi.

Nu mă întreba nimic astăzi. Nici care îmi sunt gândurile. Nici dacă mi-e rece.
Azi nu primim întrebări.
Azi nu avem răspunsuri.
Azi păstrăm tăcerea.

Cum ar fi dacă de fiecare dată când ne-am atinge degetele s-ar auzi un sunet? Iar sunetele să fie aşa, după cum ţi-e inima.
[viaţa ar fi un muzical, ai spus]
Oamenii apoi ar auzi şi ar ştii dacă eşti trist, fericit, îndrăgostit, furios sau nicicum.
Poate atunci oamenii ar fi mai buni.
Cel mai minunat ar fi când o mână ar mângâia sau când s-ar prinde două mâini. Aşa s-ar naşte melodii. Altfel de melodii.
Poate aşa oamenii ar iubi mai mult.
Degetele noastre vor învăţa să cânte.

Să fie, după cum a spus şi dânsa, o dimineaţă copilăroasă. De fapt, rectific. Eu le vreau să fie multe. Multe dimineţi copilăroase şi fericite.
Să fie miros de pâine caldă şi de ceai.
Să fie geamuri aburite, să pot desena pe ele flori şi stele.
Să fie soare frumos şi drag şi nori pufoşi  şi cerul de albastrul acela pe care-l îndrăgesc mai mult decât vei ştii vreodată.
Să fie o carte deschisă, întoarsă cu coperţile în sus,  fix lângă perna mea.
Să fie aşternuturi frumos colorate şi moi.
Să fie frunze pe jos.
Să fiu eu şi să te întreb zâmbind cu ochii: ,,ştii cine îţi zâmbeşte mereu cu drag?''
Şi tu să ştii.