Nu ştiu.
    Nu ştiu ce-o să aducă anul care vine. Nu ştiu nici măcar dacă o să aducă neapărat ceva. Pentru unii dintre noi cu siguranţă va aduce, pentru alţii nu.
    Dacă ar fi să fac un bilanţ (ah, ce nu-mi place cuvântul acesta!) s-ar rezuma în proporţie de 80% la...lupte şi la lecţii.
    Am început şi am dus o mulţime de bătălii. Unele le-am dus singură, de capul meu şi au fost din start pierdute. Altele le-am dus cu camarazi aleşi, unii cu înţelepciune, dar numai unii dintre ei.
    Am eşuat de multe ori mai rău decât mi-aş fi putut imagina vreodată, am ajuns la capătul puterilor, am avut căderi şi înfrângeri crunte şi răni care încă se vindecă.
    Dar astăzi, în ciuda a toate, stau. Stau în picioare. Stau în picioare în faţa oamenilor, şi îngenuncheată, cu faţa în pământ, înaintea Cerului.
    M-ai învăţat multe în acest an şi nu puţine din lecţiile care mi le-ai dat au fost dureroase. Unele mi le-am cerut eu să fie aşa, prin încăpăţânare, iar altele au fost obligatorii.
    M-ai învăţat că toţi oamenii pe care mi i-ai dăruit sunt aici doar pentru un timp şi că la un moment dat, o să plece. Morala a fost să nu întârzii în a spune ,,te iubesc''. Morala a fost să nu amân să trăiesc clipe frumoase şi preţioase alături de cei dragi. Mâine s-ar putea să nu mai am ocazia.
    M-ai învăţat că moartea e o realitate, dar ce important e să poţi să mori liniştit, cu inima plină de frumuseţea Cerului, nu de murdăria şi urâţenia lumii în care trăim. Morala a fost să nu mai imi fie teamă să închid ochii, gândindu-mă că poate nu o să îi mai deschid. Morala a fost să trăiesc frumos. Morala a fost să nu mă tem să vin Acasă, la vremea rânduită de Tine.
    M-ai învăţat că oamenii sunt cum sunt, şi că doar Tu ai puterea să îi faci să se schimbe.
    M-ai învăţat că multe lucruri sunt aparent importante, dar puţine sunt cu adevărat. E importantă iubirea şi bunătatea şi smerenia, nicicând răutatea gratuită, şi ura şi îngâmfarea.
    M-ai învăţat să-mi aleg bine ţinta şi odată aleasă, să nu mă abat de la ea. Morala a fost să merg mai departe, indiferent de obstacole. Şi să nu mă tem să merg pe calea pe care doresc să merg.
    M-ai învăţat că drumul mai uşor nu e întotdeauna drumul cel bun şi că a merge pe el din comoditate sau pur şi simplu pentru că mă complac într-o stare sau alta, din obişnuinţă sau lipsă de curaj, e o prostie. Morala e că orice luptă trebuie dusă până la final.
    M-ai învăţat să ţin cu dinţii şi să lupt cu tot ce sunt pentru ceea ce iubesc şi aş vrea să am. Răsplata nu e a celor laşi, ci a celor care merg până la capăt.
    Ar mai fi multe de spus, unele lecţii le ţin pentru inima mea, ascunse acolo.
    Nu ştiu ce urmează în anul care vine. Nu ştiu nici măcar dacă voi ajunge să fac un bilanţ ca acesta peste 12 luni.  Ştiu doar că oricâte zile voi mai avea şi vor veni, vreau să le trăiesc cum trebuie.
    Şi mai vreau un lucru. Vreau să îmi cer iertare. Pentru că nu am iubit cum trebuia, pentru că nu am arătat ce simt, pentru că am lăsat de atâtea ori să fiu paralizată de frică, pentru că am ratat ocazii, pentru că nu am ales, pentru că am vorbit când trebuia să tac şi pentru că am tăcut când trebuia să spun ceva.
    Iartă-mă. Te iubesc şi Îţi mulţumesc!
    Îţi mulţumesc pentru anul care astăzi trece şi pentru cel care începe în curând.
    Rămân cu Tine.
    Rămân a Ta!

    ,,La mulţi ani şi cum se zice? Să ai parte de tot ce vrei!’’

     Şi Te-am rugat în secunda următoare, în tăcere, să mă fereşti de asta. Nu vreau să am parte de tot ce îmi doresc, ci de tot ce ştii Tu că trebuie să am.
     Cu lacrimi în ochi, Îţi mulţumesc pentru că până acum m-ai păzit şi nu ai cedat insistenţelor mele. Numai Tu ştii de câte ori mi-am dorit şi am cerut lucruri care mi-ar fi adus nenorocirea şi nefericirea.
     Îţi mulţumesc pentru că până acum nu m-ai lăsat în voia minţii mele şi pentru că, într-un fel sau altul, mi-ai păzit inima. Iartă-mă pentru clipele în care am uitat că întâi de toate, e datoria mea să o păzesc şi să am grijă de ea.
     Iartă-mi nesăbuinţa şi adeseori prostia, iartă-mă pentru că am fost un copil sâcâitor şi necugetat.
    Astăzi, de aici de jos de unde sunt, Îţi spun că Te iubesc şi că tot ce am, e numai datorită Ţie.
    Fie că o să fie ani mulţi sau ani puţini, în sărăcie sau belşug, cu sănătate sau boală, în vale adâncă sau sus pe culme, oricum ar fi anii ce urmează, Te rog să fii cu mine ca până acum. Cu Tine vreau să fiu, până la capăt.
    Te iubesc Tatăl meu scump!

    ,,şi ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?''

    Da, te întreb astăzi, ce-ar folosi unui om să câştige orice avuţie, cât de mică sau mare, dacă şi-ar pierde liniştea?
    Care ar fi preţul pentru bucuria din inima ta? Dar pentru iubire, pentru acea iubire pe care nu sperai să o găseşti şi cu atât mai puţin să o trăieşti?
    Pentru ce anume ai da momentele de fericire şi emoţia îmbrăţisării?
    Ce-o să fie mai de preţ decât acea privire sau decât acele ore?
    A început să se lase tăcerea.
    Degeaba vorbeşti de tăcere, fată dragă. E degeaba, când ştii prea bine că asta-i realitatea şi că uneori, preţul renunţării e prea mare.


[un singur lucru ar mai fi de spus: niciodată să nu uiţi de inima ta...]

    Scriam la un moment dat despre diferenţa dintre lucrurile de care (aparent) ai nevoie şi lucrurile de care ai cu adevărat nevoie. Scriam despre cât de fină e linia care le desparte, adeseori aproape imperceptibilă. 
    Şi tot atunci am scris (şi m-am gândit mult) la luptele pe care le ducem atât de des, cu toate că unele nici măcar nu ne sunt destinate nouă.
    Dacă e să privesc în urmă, la ultimii ani în mod special, sunt încântată şi dezamăgită în acelaşi timp. Încântată pentru că am început, în sfârşit, să învăţ să iau lucrurile aşa cum sunt, fără a fi extrem de tentată să le îmbrac în nuanţe de roz (care nu există defel în anumite situaţii).
    Am învăţat în sfârşit că viaţa nu-i nici roz, nici neagră. Nu ştiu dacă vieţii îi e dat să fie într-o culoare. Nu mai văd viaţa ca pe un tablou ce aşteaptă să fie pictat, ci ca pe un drum care-i combinat deseori cu un câmp de luptă (,,all you can do is try to know who your friends are as you head off to the war’’ – şi m-am întrebat şi te-am întrebat atunci pe cine ai lua la luptă cu tine…)
    Ceea ce scriu acum nu e o perspectivă pesimistă asupra vieţii. Sunt doar realistă (acut realistă, vorba ta).
    Fiecare zi e o luptă.
    E o luptă să iei decizii corecte. E o luptă să fii om (nu trup cu viaţă, care trece prin viaţă, ci om).
    E o luptă să fii bun, dar nu fraier sau naiv.
    E o luptă să primeşti şi să ştii ce trebuie să primeşti în viaţa ta, şi e o luptă şi mai grea să înţelegi că uneori, vine timpul să dai drumul.
    E o luptă să termini şcoala, să-ţi găseşti un loc de muncă, să-ţi aranjezi cumva viaţa şi toate astea să le faci nu pentru că simţi că-i eşti dator unuia sau altuia, ci ţie. Datoria e între tine şi Dumnezeu.
    Spuneam înainte că pe lângă încântată, sunt şi dezamăgită. Dezamăgirea vine în mare parte din faptul că mi-a luat aşa de mult să învăţ anumite lucruri. Şi pentru că nu am vrut să le învăţ din prima şi m-am făcut că plouă, unele experienţe (dureroase sau pur şi simplu mai puţin plăcute) s-au repetat. Pentru că asta-i ideea lucrurilor care se tot repetă. Să ne înveţe ce nu am acceptat din prima.
    Astăzi simt că nu (vă) mai scrie Diana, copila fermecată, ci Diana, tânăra care se pregăteşte şi doreşte să devină o femeie înţeleaptă, capabilă să fie ajutor potrivit şi să stea tare, indiferent ce ar veni.
    Astăzi mi-e clar scopul. Mi-a devenit clar, în sfârşit, ceea ce trebuie să fiu. (,,Simplă cu tente uşoare de sofisticată’’, asta ai spus. Atunci am zâmbit. Acum nu ştiu ce să cred despre asta)
    Lupt să devin femeia care nu se teme de...luptă. Femeia care o să înfrunte orice ar veni cu mult calm, cu zâmbet pe buze şi cu încrederea deplină în inimă că mi-e dat să câştig numai acele lupte care trebuie câştigate.
    Nu spun că nu o să mă tem sau că nu o să fiu adesea tulburată. Nu o să mă las însă dărâmată, ci o să rămân în picioare, chiar dacă nu prin propriile mele puteri (de-atâtea ori m-ai ridicat şi m-ai ţinut, Tată drag, încât am impresia că nu am căzut niciodată, ci doar m-am oprit.)

când ştim atât de bine că lumea-i plină de oameni şi oamenii-s plini până peste de pretexte şi ,,aaa păi să vezi că eu nu fac pentru că...'';
când ştim că mereu o să găsim motive să nu facem ceva sau să nu îndrăznim să luptăm pentru ceea ce-i bun pentru viaţa noastră;
când ştim că o viaţă în comoditate nu-i o viaţă cu adevărat, ci doar o tentativă destul de proastă şi nefolositoare;
când ni se arată atât de clar ce-am putea să avem, doar de-am avea în noi fărâma aia de curaj şi de ambiţie să ne mobilizăm;
când majoritatea oamenilor ştiu ce ar trebui să facă, dar prea puţini chiar fac ceva;
când m-ai sfătuit să nu aleg prost, ci bine şi cât se poate de atent;
când ştim toate astea
spune-mi te rog,
când ai de gând să începi chiar să faci ceva cu şi pentru viaţa ta?

Când fericirea te înalţă şi te poartă departe acum, dar în secunda următoare teama, realismul acut sau puţina credinţă aduc tulburare inimii şi te trântesc la pământ.
Când iei decizii care într-o secundă pot schimba tot ceea ce eşti, sau tot ceea ce ai fost până în clipa respectivă.
Când nu ştii dacă pasul următor îţi va fi înălţare sau cădere, dar trebuie oricum să-l faci.
Când simţi că eşti în cădere liberă şi nu poţi decât să te rogi că în loc să te faci praf, va fi ceva acolo să te prindă.
Când ,,îndoiala inimii aduce frică''  e realitate, iar pe de altă parte ,,să nu vi se tulbure inima'' e aproape imposibil de realizat.

Ce faci atunci?
,,Cred Doamne, ajută necredinţei mele.''
Cred că în final va fi bine.
Nu ştiu cum, nu ştiu când, dar ştiu şi cred că va fi.

spune-mi, ce-ai face dacă nu ţi-ar fi frică?

[şi-o să vrei să ştii ce-aş face eu.
Aş iubi.
De aici sau de-acolo, aş iubi fără să-mi fie teamă.]

Mi-ai spus să-mi păzesc inima, pentru că din ea vin izvoarele vieţii şi ale fericirii.
Îmi spui când mă priveşti să las tristeţea, pentru că nu-i a mea şi e mai bine să fiu fericită.
Îmi spui că sunt iubită, de fiecare dată când mă cuprinzi cu braţele tale.
Îmi spui când îmi zâmbeşti să am încredere şi nu doar încredere, ci multă credinţă, pentru că în final toate-s spre binele nostru.
Îmi spui să las neliniştea şi să nu las frământările să-mi tulbure inima, pentru că deşi îţi sunt dragă mereu, cel mai drag îţi e când îţi zâmbesc dar nu aşa, tristă, ci liniştită şi senină.

Să nu uiţi, mi-eşti fericire.
Mi-eşti linişte şi tărie.
Mi-eşti har nespus.

Eşti preaiubit. Preaiubitul inimii mele.
Şi te iubesc.

*
...cu un zâmbet]

M-am gândit în ultima vreme destul de mult la Iov, cum i s-a luat totul într-un timp atât de scurt şi totuşi, a rămas credincios.
Mă gândesc la noi pe de altă parte, cum ne apucă panica în clipa în care ni se zguduie lumea, la propriu sau la figurat, fie cât de puţin. Şi începem să ne agităm şi să nu mai gândim raţional, şi ne lăsăm cuprinşi de disperare şi tristeţe.
,,Să nu vi se tulbure inima...'' Asta îmi răsună în minte tot mai puternic cu fiecare clipă. Să nu vi se tulbure inima, chiar dacă totul pare să meargă din rău în mai rău. Să nu vi se tulbure inima când oamenii vin cu răutăţi gratuite. Să nu vi se tulbure inima când planurile par să nu mai aibă vreo şansă să devină realizări. Să nu vi se tulbure inima când încercările devin eşecuri şi nu biruinţe. Nici când simţiţi că totul se duce de-a râpa cu o viteză ameţitoare.
Nicicând, în nici o clipă, să nu vi se tulbure inima. Pentru că mai puternice decât încercările care vin, sunt promisiunile Lui. Şi El nu a promis că o să fie uşor, dar a promis că e aici la fiecare pas. Şi mai puternică decât tristeţea e fericirea care vine prin El. Şi tulburarea lumii e nimic pe lângă pacea care vine de Sus.
Să nu vi se tulbure inima, pentru că nu a dat nicicând mai mult decât putem duce...

Prin urmare, fii liniştită, inima mea.
El e aici.

Nu-mi doresc nimic din trecut, pentru că am ajuns să fiu îndeajuns de fericită. Sunt atât de fericită încât nu mai tânjesc după nimic din ce-a fost sau ar fi putut să fie.
Şi-am învăţat în jumătatea asta de an că lucrurile minunate nu se întâmplă când am vrea noi sau când încercăm să le forţăm sau să le programăm, ci se întâmplă când ne aşteptăm mai puţin. Minunile ştiu întotdeauna când să apară!
Prin urmare, îţi mulţumesc pentru fericirea din ultimele luni!

P.S.: Doar uneori mai mă gândesc cu dor la zilele în care stăteam pe pat şi mă uitam cu gura căscată şi ochii mari la Sailor Moon şi-apoi, când era gata, o rugam pe mama să-mi dea bani de-o gumă Turbo sau o nuga.
Cam atât.

  
    E o postare care ar fi trebuit scrisă în urmă cu câteva zile dar nu am putut, deoarece numai gândul că urmează să scriu despre asta mă făcea să mă simt...mică şi nevrednică. Mică în comparaţie cu multul care mi s-a dat şi care mi se dă şi pentru care nu sunt îndeajuns de mulţumitoare. Nevrednică pentru că nu merit nimic din ceea ce am.
    Despre rugăciuni ascultate v-aş scrie, şi despre cum minunile chiar se întâmplă atunci când inima ne e deschisă şi credem cu adevărat. Despre ceea ce înseamnă să preţuim ceea ce ni s-a dat şi din nou, pentru a nu ştiu câta oară, despre mulţumire. Despre bunătatea care ne face fermecători şi care ne umple vieţile în moduri nebănuite.  
    Despre genunchi aplecaţi mai mult şi frunţi semeţe mai puţin, despre mâini împreunate în rugăciune sau întinse şi deschise, ca să dăruiasca. Despre asta va fi astăzi. Pentru că mereu e despre ceva, astăzi va fi despre ceea ce înseamnă să fii alături; despre ceea ce înseamnă să fii cu adevărat aproapele cuiva şi despre ceea ce înseamnă să iubeşti, să simţi, să ajuţi.
    Astăzi este vorba despre Cristiana. Mereu când mă gândesc la ea zâmbesc. Ea, fetiţa pentru care atâţia oameni se roagă. Ea, minunea care a fost purtată în rugăciunile noastre, a multora, dinainte de a se naşte. Ea, cea care a adus atâta bucurie şi care ne învaţă, aşa micuţă cum e, că trebuie să ne ducem luptele zi de zi, chiar dacă doare şi nu e uşor. Cristiana Verdeţ e dovada cea mai bună acum că în mijlocul durerii şi a încercărilor, Dumnezeu alină şi întăreşte. Ea e dovada că El e sprijin şi ajutor.
     S-a născut anul trecut în noiembrie, însă la scurt timp au apărut problemele şi s-a îmbolnăvit. Acum se luptă cu o boală care nu-i uşor de dus: Colestază neonatală severă cu evoluţie spre ciroză biliară; hepatită cu citomegalovirus, posibil colestază intrahepatică familiară de tip III. Tratamentele, plimbatul prin spitale, analizele, nimic nu e plăcut. Dar e nevoie de ele şi mai mult decât atât, e nevoie de noi. Noi suntem oamenii care o putem ajuta. Ştiu că Dumnezeu e atotputernic şi plin de îndurare, dar mai ştiu că arată asta deseori şi prin oamenii pe care îi pune în preajma noastră într-o situaţie sau alta. De aceea, ştiu că suntem oamenii de care Cristiana are nevoie pe drumul acesta. Are nevoie în primul rând de rugăciunile noastre, pentru că ele preţuiesc şi înseamnă mai mult decât orice. Apoi, are nevoie de noi să fim oameni darnici şi gata să ajutăm, în măsura în care putem.
    Nu te gândi că puţinul tău nu o să însemne prea mult. Dimpotrivă, puţinul nostru, al celor ce alegem să fim alături de ea, înseamnă multul ei şi al familiei ei.
   Haideţi aşadar să ne deschidem inimile şi să privim cu bunătate şi cu dragoste înspre Cristiana. Haideţi să fim oamenii care trebuie să fim şi să ajutăm, aşa cum putem!
    Îi sunt mulţumitoare Domnului pentru ea şi mă rog să o poarte pe braţele Lui în continuare. Mă rog să Îi aline durerea şi să îi întărească trupul slăbit. Mă rog ca ea să fie tare, prin El. Ştiu că totul este cu putinţă celui care crede şi noi credem în minuni!
    Te iubim Cristiana! Nu eşti uitată nici de Cer, nici de noi!

P.S.: Pentru mai multe informaţii, accesaţi http://cristianaverdet.blogspot.com/

    Nu cred că fericirea depinde de cât de mult un om are. Niciodată nu s-a măsurat fericirea adevărată în cantitatea lucrurilor materiale. Nu înţeleg oamenii care-şi raportează fericirea direct la bunăstare şi nu la bunătate. Nu pricep nici de ce se presupune mereu că automat un om bogat e fericit, iar un om sărac e cel mai nefericit. Nu-ţi umple sufletul maşina şi nici casa, nici ceasul de marcă sau dulapul plin cu haine. Poate să pară ca e aşa. E o minciună însă.
    E greşit să crezi că fericirea depinde de o persoană sau alta. Aici mă simt şi eu. Sunt dependentă din punct de vedere emoţional şi iubirea celorlalţi mă fericeşte exagerat de mult. Depind prin urmare şi de manifestările lor exterioare a ceea ce presupun că simt faţă de mine. Cel mai mic gest de afecţiune sau de interes mă umple de bucurie, iar dezinteresul...da, mă face să sufăr. Nu-i o atitudine sănătoasă şi încerc să mă educ în acest sens.
    Noua lecţie zilnică pentru mine? Deschide ochii Diana, aminteşte-ţi de ceea ce ai ca persoană, ca suflet. Aminteşte-ţi de tot ceea ce ţi s-a dat, ca şi dar şi har nespus. Aminteşte-ţi apoi de oameni, de lucruri. Aminteşte-ţi de toate şi mulţumeşte. Nu trăi viaţa nemulţumită şi nemulţumitoare. Nu uita însă că dacă ai ceva, ai acum. Nimic nu ţi-e garantat şi pentru ziua de mâine.
    Toţi am primit atât de mult, doar de-am învăţa să vedem cu adevărat.
    În final, lecţia nu e doar mulţumirea. Lecţia-i să înveţi că fericirea nu depinde de alte lucruri sau de alţi oameni. Fiecare e atât de fericit, pe cât se lasă să fie.

şi cum descoperi că lucruri pe care le-ai ţinut departe de tine, îţi pot aduce fericirea în moduri nebănuite. Nebănuit cu siguranţă a fost faptul că 2 ore petrecute la filarmonică într-o joi o să mă facă să iubesc şi mai mult muzica. De fapt, nu e doar vorba de a iubi muzica, pentru că asta nu-i o noutate. Noutatea a fost şi continuă să fie cât de diferit mă simt când sunt acolo.
    Ajunge să-mi închid ochii şi să las muzica să mă invadeze până în adâncuri, până în cele mai tăinute colţuri din sufletul meu. Mă poartă departe şi uit de mine, uit de oameni, uit de lume. Preţ de două ore, mă las răscolită şi concert după concert, rapsodii şi simfonii, toate mă duc atât de departe şi mă umplu cu atâta fericire... Şi ce bine-i să ţin din nou fericirea în mine, şi să nu mă pot opri din a zâmbi. Pot hoinări liniştită şi desculţă pe pajişti cu iarba înaltă şi moale, sau undeva pe malul mării. Acum mă simt pe culme, acum în vale. Mă poartă în depărtări şi mă aduce înapoi şi cât sunt acolo, simt că totuşi este şi bine-n lume. Simt, cu adevărat, că în final totul va fi bine.
    Şi mai mă face să fiu cel mai fericită şi cel mai tristă, la fel ca toamna [poate de-asta le iubesc în egală măsură, pe ea, doamna toamnă şi pe ele, serile de joi la filarmonică.] Mă tulbură şi-i o tulburare ciudat de dulce şi apoi mă linişteşte şi uite-aşa mă invadează pacea.
    Mi-am găsit liniştea deplină din timpul săptămânii şi n-aş înlocui-o cu absolut nimic.
    Aşa că dacă de-acum o să te-ntrebi unde-mi trăiesc serile de joi, răspunsul e simplu: în sala cu alb şi auriu, pe-un scaun roşu.
    O să mă recunoşti uşor.
            Sunt fata care stă cu
                  ochii-nchişi,
                    zâmbind.

Să caut bucuria. Să caut pacea. Să urmăresc lucrurile care aduc mulţumire şi mă fac să fiu împăcată eu cu mine. Să mă implic în relaţii sănătoase şi echilibrate. Să nu fac excese, decât când vine vorba de credinţă, linişte, bucurie, seninătate.
Da, să fiu senină şi încrezătoare. Să îmi amintesc că totul are un sfârşit, dar contează şi cum e sfârşitul şi drumul până la el.
Să fac bine, dar să nu aştept nimic în schimb.
Să nu mă las înfrântă de ceea ce-i pământesc, dar să-mi amintesc că uneori El va dori să mă frângă.
Să nu mă tem de căderi, ci să caut ca ele să-mi ajungă înălţări.
Să caut să fiu pe culmi, dar să nu mă tem să fiu şi-n vale.
Să-mi amintesc neîncetat care mi-e ţinta şi să nu mă abat de la ea.
Să cred că  ceea ce aştept există şi că voi primi la vremea rânduită de Domnul.

că iubirea nu-i ceva în care fiecare luptă singur sau unul luptă împotriva celuilalt. iubirea e ceva pentru care se luptă împreună.

că mult timp am tăcut aici. Şi tăcând aici, am încercat să tac şi în mine. E adevărat însă şi că mereu ne întoarcem la ceea ce iubim. Tăcând şi încercând să stai deoparte, ajungi poate să iubeşti şi mai mult şi să realizezi că linia dintre lucrurile de care aparent ai nevoie şi cele de care chiar ai cu adevărat nevoie e foarte fină. Uşor se pot amesteca, ele între ele şi asta nu-i de dorit.
E adevărat că lupte ducem în fiecare zi, pentru că lupta face parte din viaţă.  Însă nu toate ne sunt obligatorii. Ne place să ne numim luptători, dar puţini suntem şi înţelepţi. Am realizat asta recent, că am dus atâtea lupte care nici nu-mi erau destinate şi nici nu mă priveau. Şi înţelept ar fi fost să stau cuminte, dar deh...cuminţenia se învaţă şi ea.
E adevărat că niciodată nu trebuie să mizezi pe dragostea cuiva şi să faci nebunii, ştiind că sigur persoana aceea va rămâne acolo. Da, va rămâne probabil, dar ce rost are să răneşti intenţionat un om care ştii că te preţuieşte? Prea multe inimi se frâng pentru o clipă necugetată. Şi acesta-i un preţ ce nu merită plătit. Pentru nimic în lume.