Când fericirea te înalţă şi te poartă departe acum, dar în secunda următoare teama, realismul acut sau puţina credinţă aduc tulburare inimii şi te trântesc la pământ.
Când iei decizii care într-o secundă pot schimba tot ceea ce eşti, sau tot ceea ce ai fost până în clipa respectivă.
Când nu ştii dacă pasul următor îţi va fi înălţare sau cădere, dar trebuie oricum să-l faci.
Când simţi că eşti în cădere liberă şi nu poţi decât să te rogi că în loc să te faci praf, va fi ceva acolo să te prindă.
Când ,,îndoiala inimii aduce frică''  e realitate, iar pe de altă parte ,,să nu vi se tulbure inima'' e aproape imposibil de realizat.

Ce faci atunci?
,,Cred Doamne, ajută necredinţei mele.''
Cred că în final va fi bine.
Nu ştiu cum, nu ştiu când, dar ştiu şi cred că va fi.