,,Nu te minţi singură, niciodată. Întotdeauna să-ţi aminteşti : în orice relaţie ai avea, pe orice drum ai merge, e nevoie de doi.”

       Poate eram prea mică atunci când mi-ai spus asta şi te-am privit doar mirată, cu ochii mari, dând din umeri. Nu credeam atunci defel că va veni ziua în care o să-ţi înţeleg cuvintele mai bine decât mă înţeleg adeseori pe mine. Însă ceea ce credeam cu siguranţă e că te referi numai la oameni.

       Mai apoi însă, când a trebuit să deschid ochii, am simţit cuvintele tale ca apa rece din fântână. Şi am zâmbit uşor tristă. Pentru că ai avut dreptate.

       În primul rând DA, în orice relaţie e nevoie de doi. E nevoie de doi oameni care să privească şi să meargă împreună în aceeaşi direcţie. Doi oameni care se iubesc, dar se văd unul pe celălalt aşa cum sunt. Oameni care văd calităţi şi defecte şi în ciuda a tot, aleg să se iubească şi să se ajute unul pe celălalt (astea le-am mai spus în nenumărate rânduri). Nu-s adepta pusului de beţe-n roate, cu atât mai puţin când pretindem că-i prezentă iubirea. Susţin până la capăt să fii sprijin şi ajutor, indiferent de situaţie. Cred cu tărie în bunătate şi îndreptarea cu blândeţe, în dragostea care acoperă totul.

       Dar mai mult de atât, e nevoie de 2+1. El şi ea şi El, fără de care nu se poate. ,,Şi funia împletită în trei nu se rupe uşor.” Astea-s cuvintele care îmi răsună tot mai mult în minte şi ce bine că nu-i nevoie şi nu-i permis să adaug ceva.

       Şi în afară de relaţii, sunt drumurile pe care mergi. Poţi porni la drum singur şi să ai impresia că you’ll do it just fine. Da, probabil poţi singur, fără oameni, dar niciodată singur, fără Dumnezeu.

      Au fost drumuri pe care am vrut să o iau de capul meu, gândindu-mă că n-am nevoie nici de ei, nici de El, că-i doar un drum şi în cazul cel mai rău, va trebui să mă întorc şi să o iau de la capăt. Însă ceea ce nu am înţeles atunci e că luatul de la capăt nu-i întotdeauna o variantă sau şi dacă e, timpul pierdut pe un drum greşit nu mai poate fi recuperat. Şi asta înseamnă să pierzi nu doar timp, ci şi ocazii şi momente care te-ar fi îmbogăţit ca persoană (a nu se înţelege o îmbogăţire materială).

       Realitatea e că momentul adevărului vine întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Când eşti testat, când cărţile se dau pe faţă, când vezi rodul, când vezi ce urmează să culegi, în urma a ceea ce ai semănat. Când vezi cât timp ai risipit şi câte şanse ai ratat, din cauza încăpăţânării sau a delăsării.
      Şi o altă realitate e că poate e ok să te trezeşti uneori singur, fără oameni ( ,,Singur te simţi şi printre oameni” – Micul Prinţ); dar singur, lăsat în voia minţii tale, fără să-I simţi prezenţa în viaţa ta şi pacea care vine de Sus, în inimă, e poate una din cele mai groaznice trăiri de care un om poate avea parte.

      Ceea ce ştiu, prin urmare, şi ştiu cu siguranţă, e că mereu va fi nevoie de cineva. 2+1 sau 1+1, dar niciodată 1+0. Asta e aritmetica necesară, în relaţii sau pe drumuri, care nu va da niciodată greş.

     Uneori primim oameni în viaţa noastră, alteori suntem nevoiţi să le dăm drumul. Dar întotdeauna, indiferent de relaţiile în care suntem implicaţi sau de drumul pe care ne găsim, va fi nevoie de Dumnezeu.

      [Să fie drumul cât de greu, e-aşa uşor cu Tine...]