Scriam la un moment dat despre diferenţa dintre lucrurile de care (aparent) ai nevoie şi lucrurile de care ai cu adevărat nevoie. Scriam despre cât de fină e linia care le desparte, adeseori aproape imperceptibilă. 
    Şi tot atunci am scris (şi m-am gândit mult) la luptele pe care le ducem atât de des, cu toate că unele nici măcar nu ne sunt destinate nouă.
    Dacă e să privesc în urmă, la ultimii ani în mod special, sunt încântată şi dezamăgită în acelaşi timp. Încântată pentru că am început, în sfârşit, să învăţ să iau lucrurile aşa cum sunt, fără a fi extrem de tentată să le îmbrac în nuanţe de roz (care nu există defel în anumite situaţii).
    Am învăţat în sfârşit că viaţa nu-i nici roz, nici neagră. Nu ştiu dacă vieţii îi e dat să fie într-o culoare. Nu mai văd viaţa ca pe un tablou ce aşteaptă să fie pictat, ci ca pe un drum care-i combinat deseori cu un câmp de luptă (,,all you can do is try to know who your friends are as you head off to the war’’ – şi m-am întrebat şi te-am întrebat atunci pe cine ai lua la luptă cu tine…)
    Ceea ce scriu acum nu e o perspectivă pesimistă asupra vieţii. Sunt doar realistă (acut realistă, vorba ta).
    Fiecare zi e o luptă.
    E o luptă să iei decizii corecte. E o luptă să fii om (nu trup cu viaţă, care trece prin viaţă, ci om).
    E o luptă să fii bun, dar nu fraier sau naiv.
    E o luptă să primeşti şi să ştii ce trebuie să primeşti în viaţa ta, şi e o luptă şi mai grea să înţelegi că uneori, vine timpul să dai drumul.
    E o luptă să termini şcoala, să-ţi găseşti un loc de muncă, să-ţi aranjezi cumva viaţa şi toate astea să le faci nu pentru că simţi că-i eşti dator unuia sau altuia, ci ţie. Datoria e între tine şi Dumnezeu.
    Spuneam înainte că pe lângă încântată, sunt şi dezamăgită. Dezamăgirea vine în mare parte din faptul că mi-a luat aşa de mult să învăţ anumite lucruri. Şi pentru că nu am vrut să le învăţ din prima şi m-am făcut că plouă, unele experienţe (dureroase sau pur şi simplu mai puţin plăcute) s-au repetat. Pentru că asta-i ideea lucrurilor care se tot repetă. Să ne înveţe ce nu am acceptat din prima.
    Astăzi simt că nu (vă) mai scrie Diana, copila fermecată, ci Diana, tânăra care se pregăteşte şi doreşte să devină o femeie înţeleaptă, capabilă să fie ajutor potrivit şi să stea tare, indiferent ce ar veni.
    Astăzi mi-e clar scopul. Mi-a devenit clar, în sfârşit, ceea ce trebuie să fiu. (,,Simplă cu tente uşoare de sofisticată’’, asta ai spus. Atunci am zâmbit. Acum nu ştiu ce să cred despre asta)
    Lupt să devin femeia care nu se teme de...luptă. Femeia care o să înfrunte orice ar veni cu mult calm, cu zâmbet pe buze şi cu încrederea deplină în inimă că mi-e dat să câştig numai acele lupte care trebuie câştigate.
    Nu spun că nu o să mă tem sau că nu o să fiu adesea tulburată. Nu o să mă las însă dărâmată, ci o să rămân în picioare, chiar dacă nu prin propriile mele puteri (de-atâtea ori m-ai ridicat şi m-ai ţinut, Tată drag, încât am impresia că nu am căzut niciodată, ci doar m-am oprit.)