Cand am ales tema aceasta, ma gandeam sa scriu despre ceva provocator, dar real, actual si care reprezinta un pericol pentru noi, tinerii. Si am ales mass-media. Nu, nu ma refer la mass-media in intregime, pentru ca nu ar fi corect sa spun ca nimic din mass-media nu e bun. Astazi ma refer insa la acea mass-media care intoxica, la acea mass-media care distruge si imbolnaveste. Distruge uneori parerea pe care ar trebui de fapt sa o avem despre noi, distruge principii sanatoase, imbolnaveste si intoxica mintea si aduce panica in vietile multor tineri.
Revistele si publicatiile starnesc controverse, se baga in vietile altora, pentru ca doar asa se poate vinde o revista de scandal si din ce in ce mai mult iti spun ca nu esti indeajuns de bun. Trebuie sa ai masurile perfecte, corpul perfect, pielea perfecta, trebuie sa stii sa fii ipocrit, prefacut, scorpie si poate asa vei reusi sa reusesti in societatea asta bolnava, as zice. Si daca televizorul urla ca trebuie sa slabesti si revistele iti arata femei sau barbati care isi fac nenumarate operatii estetice insuflandu-ti ideea ca acela e modelul pe care trebuie sa il urmezi, in cele din urma ajungi sa crezi ca e asa cum ti se spune.
Da, o mare parte din mass-media se crede perfecta si indeajuns de buna, dar unde este acel bun pe care il aduce in viata tinerilor?
Ma intreb din nou ce spune Cerul cand vede tot ce se intampla. Ma intreb ce simte Dumnezeu cand vede ca tinerii pe care ii iubeste atat de mult se lasa mintiti si amagiti. Ma intreb ce e in inima Lui de Tata si de Creator care ne-a facut dupa chipul si asemanarea Lui [si asta inseamna ca suntem minunati] cand vede ce usor ii lasam pe altii sa ne spuna ca nu suntem indeajuns de buni. Aceasta e realitatea: ca ii lasam pe altii sa ne fure identitatea, adevarata noastra identitate.
Daca sunt lucruri pe care vrem sa le schimbam, haideti sa nu ne uitam atat de mult la defectele fizicului si sa privim la defectele sufletului. Haideti sa nu mai lasam televizorul si revistele si internetul sa ne rapeasca din timp in mod nefolositor si sa ne intoxice, ci mai bine sa incepem ne privim prin ochii lui Dumnezeu si sa ne ocupam timpul cu El. Haideti sa nu mai dam muzica mai tare, ci uneori sa mai facem liniste in sufletele noastre.
Si mai bine, haideti sa nu mai lasam acea parte stricata din mass-media sa ne polueze viata, ci sa lasam sa intre in ea o adiere de aer curat venita din Cer.

Azi noapte. ora 02:45

As vrea sa stau in ploaie. Sa o simt pana dincolo de piele. Rece. Pe mine. In mine. Sa fiu a ei. Apoi as mirosi a ea. As fi fata cu pielea ce miroase a ploaie, fata cu stropi de ploaie in par si pe gene. Si m-ar iubi...daca nu pamantul, macar cerul. Da, careva tot ar trebui sa ma iubeasca, dintre cer si pamant. Traiesc prinsa in imbratisarea lor. Cand ploua, cerul saruta pamantul si pe mine impreuna cu el. Cand cresc flori, pamantul mangaie cerul si pe mine deopotriva. Ma vor. Dar nu stiu daca ma au cu adevarat. Uneori sunt a lor, alteori a nimanui...
De asta ploua acum de atata timp...pentru ca pamantul e trist si cerul a vazut asta. Pamantul tanjea sa simta din nou cerul. Si in noaptea asta, cerul s-a indurat si se revarsa la nesfarsit.
Esti cu mine? Pentru ca ti-am spus o poveste. De fapt, doua. Povestea unei fete triste [acum] care iubeste ploaia si povestea iubirii dintre cer si pamant. Fata sunt eu, iubirea lor e imposibila. Nu stiu daca se vor avea vreodata pe deplin. Mereu dau impresia ca se ating, undeva departe, dar niciodata nu e asa.
Nu mai stiu...
Somn usor.

Strangers in the night, two lonely people
We were strangers in the night
Up to the moment
When we said our first hello.
Little did we know...
lalalala :))

Da, il ascult pe nenea Sinatra, care m-a fermecat pentru a nu stiu cata oara. Acum parca se combina mai perfect cu atmosfera unei nopti de vara, dupa o ploaie care a trecut prea repede, dar inca o simt.
In pauza de la invatat mi-am dat seama ca dintr-o fermecata am devenit o stresata si ca nu e bine sub nici o forma si de nici o culoare. Vreau sa termin, vreau sa scap, sa ma intorc la a-mi colora sufletul in tot felul de culori, cu acuarele si creioane colorate si alte cele neimaginate pana acum; vreau apoi sa imi gasesc melodia pe al carei ritm sa dansez si sa ma invart toata vara, sa fiu din nou o ametita fermecata, vesela, indragostita si cu sclipiri in privire; vreau sa ma apuc din nou sa gasesc oameni cu minuni in ei si vreau sa ma las gasita, descoperita asa cum sunt, dar nu de oricine. O sa ma mir cu bucurie, o sa stau intinsa pe iarba, o sa ma uit la nori si o sa ma gandesc din nou cu ce seamana, o sa pierd ore in sir la biblioteca, pana o sa ma trimita aia acasa sau o sa ma indrageasca [una din doua neaparat]; o sa citesc, o sa rad, o sa cant; o sa fiu minunata, fermecata, smechera, santajista, dependenta de soare si de cer si de flori si de un el si de o ea si de inca niste ei si ele. :))
Si mai planuiesc pentru vara asta sa mananc pufuleti, vata pe bat si popcorn cu caramel, sa imi fac caiet de retete cu retetele mamei, sa ma plimb desculta prin oras [ha! :>], sa scriu mult, sa-mi [de]scriu sufletul si inima, sa ma [re]gasesc si sa iubesc.
Si acum, dupa ce v-am pus la curent cu planurile mele cu privire la vara, ma intorc la dreptul finantelor publice. :>
Sa fiti fericiti si iubiti si fermecati. :)

Atât de des cădem în trista comedie a aparenţelor… Învăţăm din ce în ce mai bine să ne ascundem, să ne prefacem. Ne prefacem tari când suntem slabi, ne prefacem că suntem mai buni şi mai capabili decât suntem în realitate, ne prefacem plini de credinţă când de fapt e pustiu, ne prefacem spirituali şi atât de legaţi de Cer, când de fapt suntem în cădere liberă şi cu siguranţă nu în direcţia Cerului.
Şi încetul cu încetul, totul devine o schiţă sau o imitatie proastă a ceea ce ar vrea să fie operă de artă. Sau altfel spus, viaţa devine o scenă de teatru plină de mulţi actori care au uitat că viaţa se trăieşte cu adevărat, nu se mimează. E un rol pe care, în final, ajungem să îl jucăm aproape la perfecţiune. Ne învaţă lumea şi societatea că e bine să minţi,ne aplaudă şi ne spune că e bine să pari altceva decât ceea ce eşti, iar în final ajungem să credem că aşa e cel mai potrivit pentru noi.
Dar e un rol obositor şi în cele din urmă, poate inima se satură să tot schimbe pe măşti, iar publicul care cândva stătea să te aplaude, acum pleacă; şi ajungi să joci în faţa unor scaune goale, ajungi să joci, din disperare, doar tu pentru tine.
Şi undeva acolo e El. El, care oricum ştie. El, care oricum vede dincolo de măşti. Şi cred că priveşte cu tristeţe, văzând că încercăm să ne prefacem chiar şi în faţa Lui. Da, e tristeţe şi durere, pentru că Dumnezeu nu are nevoie în Cer de o adunare de măşti, ci de suflete sincere. Probabil, la sfârşit, când ne va chema la El pentru a ne primi Sus, nu va spune: ,,Bine, suflet prefăcut. Ai purtat multe măşti şi ai păcălit pe mulţi. Mare îţi va fi răsplata.’’, ci se va uita cu drag şi va şopti: ,,Bine, suflet bun şi cinstit. M-ai reprezentat cu smerenie şi sinceritate. Nepreţuită ţi-e de acum răsplata!’’.
Asta e tot ce ştiu cu siguranţă: că înainte de a merge Sus, toate măştile cad. Şi mai ales că întotdeauna, dincolo de ele, va fi Dumnezeu.