[ca sa fiu in ton cu vremea, astazi postez una dintre poeziile mele preferate.]

Descântec de ploaie
de Ana Blandiana

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

,,Stiu o planeta unde se afla un domn stacojiu la fata. Nu s-a uitat niciodata la o stea. N-a iubit niciodata pe nimeni. N-a facut niciodata altceva decat socoteli. Si toata ziua repeta la fel ca tine: *Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!* si asta il face sa se umple in pene de trufie. Numai ca nu e un om, e o ciuperca!"
[Micul Print]

Draga micule print, vreau sa iti spun ca si eu cunosc o planeta unde se afla, din pacate, nu doar un singur om stacojiu la fata, ca cel pe care il stii tu. Ma intreb insa ce culoare are sufletul omului stacojiu de pe planeta stiuta de tine. Mie mi-e teama sa ma gandesc la culoarea pe care o au sufletele oamenilor despre care vreau sa iti vorbesc. E plin de ei aici, pe planeta asta unde ne-a fost dat sa locuim.
Probabil marea majoritate au sufletele negre. Negre de suparare. Oboseala cred ca e gri. Asa ca de multe ori se combina negrul cu griul, dar tot nu iese o culoare placuta la vedere. Ei nu stiu ca se vede culoarea sufletului lor, chiar daca incearca sa o ascunda. Stii, asta oricum invatam de-a lungul timpului: sa ascundem. Iubesti? Vai, nu e bine sa arati asta...o sa fii luat de fraier. Iti place sa te uiti la stele si sa iti imaginezi ca danseaza si ca ,,stelele sunt pistruii noptii" sau cerceii lunii si ca undeva, steaua care luceste mai tare e chiar steaua ta? Eh, nu se poate asa ceva, noi suntem oameni seriosi! Cum sa ne ocupam de iubit cu adevarat si de privit la stele si la luna si la nori? Sa nici nu mai vorbim de desenatul cu creta pe asfaltul din parc sau din fata blocului...doar acum avem calculatoare si inca de'alea performante! Societatea evolueaza draga copile si tu, vrei sau nu, trebuie sa evoluezi impreuna cu ea! Tampeniile cu desenatul inimilor si curcubeului pe asfalt sunt vechi. Asta ne invata ei. [macar pe asfalt de am mai mai avea inimi frumoase...dar si alea vor sa ni le ia.]
Revenind la culori. Mai sunt oameni care se simt ca rahatul [sa-mi fie cu iertare, dar asta e adevarul; nu puteam sa o spun mai frumos de atat] si asa le e si sufletul si atunci sunt maro. [incepe sa nu-mi mai placa maroul.] [Aici trebuie sa spun neaparat ce a spus mami: Diana, sterge partea cu rahatul! Nu se cuvine sa vorbesti asa. Ca unii sunt rahat, e partea a doua. Lasa-i sa fie. :))]. [Acum spun sa-mi fie cu iertare, de doua ori.] ...Si toate celelalte care isi fac loc in sufletele lor sunt culori inchise, care intuneca acolo unde deja e destul de intunecat. Si totusi, ei sunt oameni seriosi! Nu-mi place cu ei. Nu-mi place printre ei.
Te simti singur cand, oricat ai cauta, nu prea gasesti un om cu suflet verde. Doar copiii mai au sufletele in culorile curcubeului. De asta ii iubesc si tot de asta imi doresc sa pastrez in mine ceva din copilul care am fost candva. Desi uneori simt ca sufletul meu prinde nuante inchise, nu vreau sa il las. Sunt un om-copil si nu vreau sa devin un om-ciuperca. Vreau sa am sufletul verde pana mor. Si mai prefer sa fiu un om-copil neserios decat un om-ciuperca serios!
Cam atat...

Asta e de la Dianna

Sunt...romantica, romantica, romantica; bine si visatoare [si cum ar mai zice cineva, o mica santajista :))]
Mi-as dori sa am ambitia sa lupt macar pentru cateva dintre visurile inimii mele.
Nu-mi place sa fac ceva doar din obligatie.
Orice copil ma face sa zambesc.
Nu uit chipurile oamenilor si nici lucrurile importante care mi se spun.
Nu pot sa am incredere deplina in oameni decat foarte greu.
Pot sa trec de la o stare la alta foarte repede [asta e ca la Dianna si era neaparat sa o spun; prea tare ne asemanam :)]
Urasc sa fiu luata la misto, urasc ipocrizia si oamenii care ii trateaza cu superioritate pe altii.
Imi plac oamenii care au visuri frumoase si au curajul sa lupte pentru ele si pentru ceea ce iubesc.
Joc teatru foarte rar, de obicei in fata celor prefacuti sau care ma iau de fraiera.
Putini oameni ajung sa ma cunoasca asa cum sunt pe deplin.
Pregatesc lansarea unei reviste impreuna cu niste tineri faini.
Imi place sa dau oamenilor de gandit. [I trust I make myself obscure]
Nu suport sa fiu acuzata de ceva ce nu am facut.
Apreciez oamenii creativi si pe cei care au curaj sa isi sustina punctul de vedere in fata altora, insa intr-un mod inteligent.
As vrea sa cred mai mult.
Ma tem de insecte si de singuratate.
Imi pare rau pentru ca am intarziat cu luarea unor decizii.
Aud o gramada de vorbe
dar
Vad putine fapte.
Nu imi place de mine pentru ca sunt atat de stresata si ma ingrijorez pentru cele mai marunte chestii.
Rar cred ceea ce mi se spune din prima.
Pastrez...o gramada de amintiri.
Nu sunt multumita pe deplin de viata pe care o duc acum.
Sunt confuza din cauza diferentei enorme dintre vorbe/promisiuni si fapte. [am eu ce am cu vorbele si faptele]
Ar trebui sa...ma apuc de licenta :)) Si sa ma trezesc la realitate.
Am nevoie de credinta si un pic mai multa libertate.

si merge mai departe la Razvan si la cine mai vrea :)

Ceea ce urmeaza sa scriu poate fi foarte usor trecut in randul chestiilor ,,siropoase". Dar m-am trezit mult prea fericita ca sa nu scriu macar o data ceva de genul pe blogul acesta atat de drag inimii mele.
Cum m-am trezit am deschis fisierul in care se afla jurnalul pentru el al meu si am gasit ceva ce am scris in toamna:
* Iubesc toamna si a fost o miercuri in care simteam ca esti al meu, ca inima mea te stie, ca vom fi in scurt timp impreuna. In acea miercuri am iubit frunzele cazute mai mult ca oricand. Le-am iubit culorile, caderea si fosnetul lor sub pasii mei. Am iubit banca dintre copaci, tacerea si soarele…si mai presus de orice, L-am iubit si Il iubesc pe Cel care le-a facut pe toate.

Iubesc toamna si astazi simt ca iubesc la fel de mult si primavara. Poate nu e coincidenta faptul ca azi e prima zi de primavara cu mai mult soare [soare afara, soare in inima mea] si nici faptul ca azi e tot...miercuri. Asa ca astazi pot sa scriu ca e o miercuri in care simt ca esti al meu, ca inima mea o sa te stie candva cu adevarat si ca va veni ziua in care vom fi impreuna. Iubesc zapada care se topeste, soarele care mangaie si parca transforma totul, iubesc sentimentele care se nasc impreuna cu primavara. Sunt o fericita fermecata de soare, de inceputuri frumoase, de blandete si de bunatate, de priviri care spun mai mult decat o gramada de cuvinte [you say it best when you say nothing at all...], de minuni si de o minune in mod special.
Va rog din nou, lasati-va coplesiti de bucurie si uimiti de minunile care se petrec in fiecare zi in jurul nostru [numai de am avea ochi cu adevarat deschisi ca sa le vedem si inimi ca sa le primim si sa le traim].
Sa aveti o primavara fermecatoare, cu pasi de dans, bucurie in inima si zambete pe chip :)