Spune-mi te rog,  

Posted by: Diana

când ştim atât de bine că lumea-i plină de oameni şi oamenii-s plini până peste de pretexte şi ,,aaa păi să vezi că eu nu fac pentru că...'';
când ştim că mereu o să găsim motive să nu facem ceva sau să nu îndrăznim să luptăm pentru ceea ce-i bun pentru viaţa noastră;
când ştim că o viaţă în comoditate nu-i o viaţă cu adevărat, ci doar o tentativă destul de proastă şi nefolositoare;
când ni se arată atât de clar ce-am putea să avem, doar de-am avea în noi fărâma aia de curaj şi de ambiţie să ne mobilizăm;
când majoritatea oamenilor ştiu ce ar trebui să facă, dar prea puţini chiar fac ceva;
când m-ai sfătuit să nu aleg prost, ci bine şi cât se poate de atent;
când ştim toate astea
spune-mi te rog,
când ai de gând să începi chiar să faci ceva cu şi pentru viaţa ta?

0 comentarii

 

Posted by: Diana

Când fericirea te înalţă şi te poartă departe acum, dar în secunda următoare teama, realismul acut sau puţina credinţă aduc tulburare inimii şi te trântesc la pământ.
Când iei decizii care într-o secundă pot schimba tot ceea ce eşti, sau tot ceea ce ai fost până în clipa respectivă.
Când nu ştii dacă pasul următor îţi va fi înălţare sau cădere, dar trebuie oricum să-l faci.
Când simţi că eşti în cădere liberă şi nu poţi decât să te rogi că în loc să te faci praf, va fi ceva acolo să te prindă.
Când ,,îndoiala inimii aduce frică''  e realitate, iar pe de altă parte ,,să nu vi se tulbure inima'' e aproape imposibil de realizat.

Ce faci atunci?
,,Cred Doamne, ajută necredinţei mele.''
Cred că în final va fi bine.
Nu ştiu cum, nu ştiu când, dar ştiu şi cred că va fi.

0 comentarii

Aritmetica necesară (care exclude 1+0)  

Posted by: Diana

      ,,Nu te minţi singură, niciodată. Întotdeauna să-ţi aminteşti : în orice relaţie ai avea, pe orice drum ai merge, e nevoie de doi.”
       Poate eram prea mică atunci când mi-ai spus asta şi te-am privit doar mirată, cu ochii mari, dând din umeri. Nu credeam atunci defel că va veni ziua în care o să-ţi înţeleg cuvintele mai bine decât mă înţeleg adeseori pe mine. Însă ceea ce credeam cu siguranţă e că te referi numai la oameni.
       Mai apoi însă, când a trebuit să deschid ochii, am simţit cuvintele tale ca apa rece din fântână. Şi am zâmbit uşor tristă. Pentru că ai avut dreptate.

       În primul rând DA, în orice relaţie e nevoie de doi. E nevoie de doi oameni care să privească şi să meargă împreună în aceeaşi direcţie. Doi oameni care se iubesc, dar se văd unul pe celălalt aşa cum sunt. Oameni care văd calităţi şi defecte şi în ciuda a tot, aleg să se iubească şi să se ajute unul pe celălalt (astea le-am mai spus în nenumărate rânduri). Nu-s adepta pusului de beţe-n roate, cu atât mai puţin când pretindem că-i prezentă iubirea. Susţin până la capăt să fii sprijin şi ajutor, indiferent de situaţie. Cred cu tărie în bunătate şi îndreptarea cu blândeţe, în dragostea care acoperă totul.
       Dar mai mult de atât, e nevoie de 2+1. El şi ea şi El, fără de care nu se poate. ,,Şi funia împletită în trei nu se rupe uşor.” Astea-s cuvintele care îmi răsună tot mai mult în minte şi ce bine că nu-i nevoie şi nu-i permis să adaug ceva.

       Şi în afară de relaţii, sunt drumurile pe care mergi. Poţi porni la drum singur şi să ai impresia că you’ll do it just fine. Da, probabil poţi singur, fără oameni, dar niciodată singur, fără Dumnezeu.
      Au fost drumuri pe care am vrut să o iau de capul meu, gândindu-mă că n-am nevoie nici de ei, nici de El, că-i doar un drum şi în cazul cel mai rău, va trebui să mă întorc şi să o iau de la capăt. Însă ceea ce nu am înţeles atunci e că luatul de la capăt nu-i întotdeauna o variantă sau şi dacă e, timpul pierdut pe un drum greşit nu mai poate fi recuperat. Şi asta înseamnă să pierzi nu doar timp, ci şi ocazii şi momente care te-ar fi îmbogăţit ca persoană (a nu se înţelege o îmbogăţire materială).
       Realitatea e că momentul adevărului vine întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Când eşti testat, când cărţile se dau pe faţă, când vezi rodul, când vezi ce urmează să culegi, în urma a ceea ce ai semănat. Când vezi cât timp ai risipit şi câte şanse ai ratat, din cauza încăpăţânării sau a delăsării.
      Şi o altă realitate e că poate e ok să te trezeşti uneori singur, fără oameni ( ,,Singur te simţi şi printre oameni” – Micul Prinţ); dar singur, lăsat în voia minţii tale, fără să-I simţi prezenţa în viaţa ta şi pacea care vine de Sus, în inimă, e poate una din cele mai groaznice trăiri de care un om poate avea parte.

      Ceea ce ştiu, prin urmare, şi ştiu cu siguranţă, e că mereu va fi nevoie de cineva. 2+1 sau 1+1, dar niciodată 1+0. Asta e aritmetica necesară, în relaţii sau pe drumuri, care nu va da niciodată greş.
     Uneori primim oameni în viaţa noastră, alteori suntem nevoiţi să le dăm drumul. Dar întotdeauna, indiferent de relaţiile în care suntem implicaţi sau de drumul pe care ne găsim, va fi nevoie de Dumnezeu.

      [Să fie drumul cât de greu, e-aşa uşor cu Tine...]



4 comentarii

Şi dacă-i aşa  

Posted by: Diana

spune-mi, ce-ai face dacă nu ţi-ar fi frică?

[şi-o să vrei să ştii ce-aş face eu.
Aş iubi.
De aici sau de-acolo, aş iubi fără să-mi fie teamă.]

2 comentarii

[pentru că aşa a-nceput...  

Posted by: Diana

Mi-ai spus să-mi păzesc inima, pentru că din ea vin izvoarele vieţii şi ale fericirii.
Îmi spui când mă priveşti să las tristeţea, pentru că nu-i a mea şi e mai bine să fiu fericită.
Îmi spui că sunt iubită, de fiecare dată când mă cuprinzi cu braţele tale.
Îmi spui când îmi zâmbeşti să am încredere şi nu doar încredere, ci multă credinţă, pentru că în final toate-s spre binele nostru.
Îmi spui să las neliniştea şi să nu las frământările să-mi tulbure inima, pentru că deşi îţi sunt dragă mereu, cel mai drag îţi e când îţi zâmbesc dar nu aşa, tristă, ci liniştită şi senină.

Să nu uiţi, mi-eşti fericire.
Mi-eşti linişte şi tărie.
Mi-eşti har nespus.

Eşti preaiubit. Preaiubitul inimii mele.
Şi te iubesc.

*
...cu un zâmbet]

0 comentarii
Postări mai noi Postări mai vechi