Nu-mi explic seninul care îmi invadează fiinţa după nopţi ciudate. De fapt au fost zile ciudate, în care am stat şi m-am uitat la mine, înlăuntrul meu, cum vine o mînă şi dă cu ceainicele pe jos şi ele se fac ţăndări. Dar nu-i nimic, mi-am zis, războaie se poartă mereu în mine, ţăndări găsim poate la fiecare pas, dar fie, nimeni nu ştie, pentru că oamenii nici nu mai ştiu să te privească, sau cel puţin oamenii nu mai ştiu să privească ochii. În ochi se vede furtuna sau calmul, tristeţea sau uneori bucuria care mă face să vreau să merg tot ţopăind. Dar nu-i nimic, nici nu vreau să ştie toţi să mă privească, nici nu vreau să fiu privită de toţi.
Mi-a plăcut să stau sâmbătă pe fotoliu în librărie şi să citesc. 50 de pagini am citit, în timp ce doamna cu păr scurt şi blond se învârtea neliniştită în jurul meu şi un copilaş striga că ieşirea e prin mijlocul raftului cu cărţi de copii, nu pe unde-i uşa. Da dragul meu micuţ al cărui nume nu-l cunosc, dar nu-i nimic, poţi să ai orice nume, pentru că deja ştii ceva ce nu ştii că ştii.
Seninul mă invadează uneori aşa, pe neaşteptate, când deşi logica îmi spune că trebuie să plâng, seninul îmi spune prin inimă să zâmbesc. Ce logică e aceea care te îndeamnă să plângi?
Dar nu-i nimic, pentru că bine putem să ştim doar cu inima.

sunetul paşilor care pleacă e ceea ce  o să mă întristeze mereu. fie că plec eu, sau pleci tu, sau plecăm noi departe de noi, de ceea ce avem sau de ceea ce am fi putut să avem. fie că plecăm din teamă sau nesiguranţă sau neclaritate, când bucuria inimii ne sperie într-atât încât ajungem să o facem să nu existe sau nici măcar nu o lăsăm să se nască.

E ceva ce mă însufleţeşte şi îmi face inima să tresalte efectiv de bucurie. E ceva ce mă face să mă înfior şi această înfiorare e tot mai dragă inimii mele, pe zi ce trece. E ceva ce mă face să privesc la ceruri şi la pământ, la toată creaţia şi să mă simt atât de săracă, pentru că nu ştiu ce aş putea să spun ca să laud măreţia Lui. E ceva ce mă face să izbucnesc în plâns, pentru că da, sunt cea binecuvântată peste măsură şi nu merit asta şi totuşi, El continuă să mă binecuvinteze mereu.
Sunt cea păcătoasă, sunt cea care nu merită îndurarea, dar El continuă să îmi tot dea, ca un izvor care se revarsă la nesfârşit în viaţa mea. El e Izvorul drag al sufletului meu, sursa mea de inspiraţie şi de bucurie. El e Cel care-mi dă atâta pace şi mă poartă mereu şi mereu. El e Cel care mă adăposteşte şi mi-e sprijin. El mi-e ţinta spre care alerg şi când simt că alergarea e obositoare, El e aici să îmi amintească faptul că răsplata e pentru cei care aleargă până la capăt, privind neîncetat spre Ceruri.
El mi-e Părinte şi Prieten. De El e sufletul meu îndrăgostit şi după prezenţa Lui tânjesc mai mult decât orice. Mi-e drag, mi-e atât de drag şi cât mi-e dat să fiu aici, o să alerg neîncetat spre El, cu bucurie şi teamă sfântă.
Iubesc pe Domnul şi astăzi vă spun să Il iubiţi şi voi. Şi vă rog, lăsaţi-vă iubiţi de El!
Preaiubitul meu e Unul fără seamăn pe pământ!
Aştept, Doamne, ziua în care voi fi în Ceruri, Sus cu Tine!
Te iubesc!

După cum spuneam penultima dată când am scris, să fii om bun înseamnă ceva. Să fii de încredere. Să fii de cuvânt. Să fii blând şi smerit cu inima. Să ştii să trăieşti o viaţă măreaţă, dar în smerenie [expresia asta o veţi mai citi-o de multe ori pe aici]. Să iubeşti şi să crezi. Să iubeşti într-atât încât să nu ştii să trăieşti altfel decât iubind. Să crezi într-atât încât să ştii că imposibilul chiar e adeseori posibil. Să lupţi când alţii spun că nu e nimic pentru care să lupţi.
Insist şi revin mereu asupra luptei, a credinţei şi dragostei, asupra smereniei şi bunătăţii. Probabil voi face asta până voi muri.
 Mă întorc mereu la ele pentru că sunt acel ceva preţios care ne defineşte ca oameni. Poţi să ai oricât, dacă esenţialul lipseşte. Iar acestea sunt esenţialele vieţii noastre. Să le ai în viaţa ta nu pentru ceea ce ar putea să spună oamenii, ci pentru ceea ce spune Cerul.
Contează să fii bun, pentru că răutatea gratuită nu duce oricum la nimic. Contează să lupţi, pentru că dacă tu nu lupţi, cine va face asta pentru tine? Contează să ştii să trăieşti în smerenie, pentru că doar aşa sufletul ni se va înălţa.
Contează să crezi, pentru că numai crezând poţi să vezi minunile din jurul tău cum se petrec aşa, fără număr. Nu-i om în viaţa căruia să nu fie minuni. Dar numai unii le văd. Aceasta e una din diferenţele pe care credinţa le face.
Şi mai presus de orice, să iubeşti. Când iubim, toate celelalte vin de la sine. Când iubim, inimi se oglindesc. Când iubim, El se oglindeşte în noi.


,,dar în cele cereşti eşti atât cât iubeşti.''

                                                                      foto: Paul Bolduţ

Mă apucă inspiraţia în cele mai ciudate momente. Mă bucuram pentru că pot să citesc oriunde, fie că sunt pe tramvai, autobus sau maşină, dar azi m-am întristat pentru că degeaba pot citi, când mai mare e nevoia să scriu. Şi categoric nu pot face asta într-un autobus zgâlţâitor, care ne scutură bine.
Sunt oameni trişti pe aici, sau somnoroşi sau pur şi simplu plictisiţi, care se uită pe geam, la ploaie sau dincolo de ea. Mai sunt şi femeile cu fuste şi baticuri colorate, care dorm. Mă întreb ce visează. Sau măcar visează ceva?
Azi dimineaţă, în timp ce număram picăturile de ploaie care cădeau pe umărul meu din acoperişul autobusului, am înţeles de ce scriu. De fapt, scrisul e ceva'ul meu. E ceea ce mă motivează, e ceea ce mă inspiră la mai mult şi mă face să mă redescopăr mereu şi mereu. E ceva'ul meu şi nimicul altora. E nimicul celor care spun că scriu prostii şi aiureli şi că asta nu se cuvine pentru o fată de 23 de ani care are acum o slujbă şi pare că şi-a început cât de cât viaţa. Însă ei nu ştiu că viaţa mea nu a început când am terminat facultatea sau am început să lucrez, ci a început de când am început să văd cu adevărat şi să înţeleg. De atunci şi scriu.
Scriu pentru că aşa ştiu să trăiesc. Scriu tot timpul, chiar şi când nu am hârtie şi pix, sau am şi nu le pot folosi.
În mine scriu mereu. Da, scriu în mine, în locul necunoscut de nimeni, unde cuvintele se adună şi înfloresc. Acolo e livada mea cu meri înfloriţi, mereu înfloriţi. Acolo sunt eu, în acea rochie albă, cu umerii goi, cu dragii mei cai sălbatici prin preajmă, şi cu licurii ameţiţi zburând peste tot.
În livada mea cu meri veşnic înfloriţi, înfloresc la nesfârşit flori de cuvinte, cu petale din litere, care adunate fac cele mai fermecătoare buchete. Ramuri pline, care nu se apleacă sub greutate, ci sunt uşoare şi se înalţă tot mai mult înspre Cer.

Pentru că în cele din urmă nu contează cât de mult ai, nu contează renumele, nici avuţia. Pentru că de fapt, în cele din urmă nu contează nimic din lucrurile materiale.
Pentru că în cele din urmă contează să fii fermecător, iar farmecul ţi-e numai pe măsura bunătăţii.
Asta am învăţat, asta ştiu, şi asta încerc să trăiesc: farmecul să-mi fie bunătatea, cantitatea de Cer din inimă să-mi fie măsura dragostei, credinţa să mă poarte şi bucuria să fie ritmul pe care fac fiecare pas.
Umple-mi, Doamne, inima de Cer, umple-mi-o cu senin.

Niciodată  nu trebuie să spui: ,,am luptat îndeajuns, de acum mă pot opri.'' Mereu va fi de luptat, mereu va fi de înaintat. Prefer lupta, cu toate loviturile şi cu tot efortul pe care îl presupune, decât confortul  de a sta deoparte. De ce? E simplu. Pentru că statul deoparte nu aduce nimic, dar să lupţi până la capăt, da. Chiar dacă lupta pare să fie pierdută [ia aminte, am spus ,,pare''], nu te descuraja! Simplul fapt că ai ajuns până la capăt e o biruinţă.
Biruinţă e şi să lupţi până la capăt, nu doar să-l învingi pe duşman. De fapt, ajuns la capăt ai poate cea mai măreaţă victorie, pentru că te-ai învins în primul rând pe tine, pe omul firesc din tine, cel care în mod normal alegi doar ceea ce e confortabil şi uşor de obţinut.
Acesta e motivul pentru care mă întorc mereu şi mereu la ceea ce a spus N. Steinhardt: ,,Mângâierea nu e să învingi, totul e să lupţi până la capăt. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie-n zori!''
Aşa că pentru cei trişti, dezorientaţi, aparent înfrânţi sau sătui de atâta luptă, vă scrie cea cu gânduri fluturalnice, binecuvântată peste măsură, la 8 dimineaţa, din autobusul care mă duce la lucru: inima sus! :)
Nimic nu-i pierdut, nimic nu-i sfârşit.
Sus la luptă, dragii mei!
Cu inima bucuroasă, cu credinţă în inimă, cu cântec pe buze, la luptă!

şi mă mir că fericirea nu dă naştere la aripi. dar ce vorbesc? aripile sunt în noi, ascunse-n umbra noastră.
fericire.
fericire cu gust de senin.
senin cu gust de fericire.
fericire.
mă fericeşti.