Astăzi mi-e din nou dor, dar de ceea ce am avut cândva. Mai precis, de asta mi-e dor:

De ochi închişi, de iarbă verde şi moale, de o toamnă care n-aş mai vrea să plece, de suflet uşor şi de ne.gânduri, de zâmbet care e acolo fără nici un motiv anume, doar pentru că iubesc viaţa şi inima mi-e plină de fericire, pentru că văd munţii şi marea şi plaja şi parcul deopotrivă şi mai ales cerul atât de senin şi frumos, încât mă face să plâng. De oameni noi şi de oameni lăsaţi în urmă [pentru că uneori e bine să şi laşi]. De străzi înguste şi hoinărit aiurea pe străzi noi.
Ce bine e că pot să-mi amintesc.

Viaţa pe care mi-o tot imaginez şi pe care cred că aş indrăgi-o. Acea viaţă o să învăţ să o trăiesc. Cu picioarele semi.pe.pământ, cu inima îndreptată spre Cer, cu mintea plină de licurici săltăreţi, dar drăguţi de felul lor şi cu zâmbet pe buze. Asta am decis astăzi, într-o zi de aproape primăvară.
Am realizat că deşi uneori am impresia că tristeţea e a mea, de fapt tristeţea mea nu schimbă cu nimic lucrurile. Nici faptul că ajung mereu la aceleaşi concluzii nu mă ajută la prea mare lucru. Şi cu atât mai puţin faptul că spun: de mâine mă schimb, de mâine mă bucur, de mâine nu-mi mai pasă.
Adevărul e că nu mâine e soluţia, ci astăzi. Astăzi să fiu fericită, astăzi să lupt pentru ceea ce-mi doresc, astăzi să am puterea să recunosc că unul sau altul nu-mi fac bine şi că a venit vremea să dau drumul şi să merg mai departe.
Undeva pe drumul acesta cred că o să te găsesc şi pe tine, cel adevărat.
De fapt, undeva pe drumul acesta, ştiu sigur că vei fi tu.
Ne vedem în curând!
P.S. : Te rog mult, când o să ne întâlnim, nu-mi spune nimic. Doar zâmbeşte-mi.

Înţeleg că uneori a-ţi fi dor e ceva ce te copleşeşte şi-ţi inundă parcă fiecare por din piele. Ţi-e dor de ceea ce cândva ai avut. Ţi-e dor să simţi, să vezi, să ai, să priveşti, să atingi,să vorbeşti.
Dar mai ciudat e când ţi-e dor de ceea ce n-ai avut efectiv niciodată. Când ai auzit doar despre cum e să ai ceva sau pe cineva, dar exact nu ştii ce şi cum e.
Aşa se face că astăzi mi-e dor de o bunică sau de un bunic care să mă ţină în poală şi să-mi povestească întâmplări de mult timp trecute.  Mi-e dor de mâinile lor aspre şi de pielea care arată că au trăit mult şi sigur nu a fost uşor, pentru că viaţa ne poartă pe unde nici nu ne-am fi gândit. Dar viaţa asta care pe unii îi face răi [sau ei se fac răi] pe ei i-a făcut înţelepţi şi buni. Aşa mi-e dor de ei.
Şi mai mi-e dor de Cer. De Cer mereu mi-e dor. Cerul mereu îl visez. Şi mereu mă gândesc cum o să fie să cânt acolo.

Acuma ştiu că unii oameni mor înainte să moară cu adevărat. Mor faţă de alţii. Mor faţă de ei înşişi. Când întorc spatele şi pleacă. Când renunţă la ce li s-a dat să preţuiască, pentru o prostie.
Cred că puţine lucruri sunt atât de triste ca un suflet cu adevărat pustiu şi gol.
Doamne, ţine-mi sufletul în bucurie sau tristeţe, în zâmbete sau lacrimi, dar nu lăsa să devină vreodată gol.

Lucrurile sunt în primul rând între tine şi Dumnezeu. Toate celelalte vin pe locurile următoare. Şi am învăţat, din nou, că orice tentativă de a schimba această ordine provoacă haos. Nu haos în Univers, ci un haos cumplit în viaţa ta.
Şi tot în legătură cu asta, sunt oameni care se cred deştepţi, atât de deştepţi şi şmecheri încât cred că totul le e la îndemână şi că nu există consecinţe. Sau cred pur şi simplu că pot să Îl manipuleze pe Dumnezeu. Din fericire însă, Dumnezeu nu se lasă fraierit. E înţelept şi nimeni nu se aseamănă cu El.
Aşa că e important să nu ne considerăm mai deştepţi decât Dumnezeu.

Le-am postat iniţial sub formă de aşa zise reguli, dar nu-mi plac aşa. E mai uşor să spun ce simt şi ce gândesc când nu trebuie să adaug şi numere de ordine. Astfel că o să le postez din nou, dar de data asta pe rând.

La fel ca orice altă persoană, am principii care îmi ghidează viaţa, majoritatea învăţate de pe urma propriilor greşeli. Aşa am înţeles, mai înainte de orice, că nimeni şi nimic nu e mai important decât Dumnezeu. Prin urmare, niciodată nu trebuie să Îl punem pe locul doi. Când tindem să facem asta, ar fi bine să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă ar face El asta cu noi. O clipă, o singură clipă să nu mai fiu prioritară pentru El şi cred că s-ar alege praful din mine.

E ciudat cum există o legătură directă între zilele cu cer senin şi soare drag şi starea mea de spirit. Aşa că zilele senine fac  inima mea să fie senină şi fac ca dispoziţia dansabilă pe care uneori cred că am pierdut-o, să revină.
Azi sunt fericită, fără un motiv anume. Azi sunt atât de fericită încât am hoinărit din nou pe stradă, cu un zâmbet mare şi îngheţat. Nu de alta, dar deşi pare o zi de primăvară în toată regula, e tot foarte frig.
Dar nu e nimic, pentru că frigul nu mă opreşte astăzi să zâmbesc, să cânt, să dansez şi să fiu fericită.
Aşa că vă dau la toţi câte un zâmbet, venit dintr-o inimă cu cer senin, astăzi. [pentru că da, inima mea are şi cer :)].
Cerul inimii mele zâmbeşte astăzi.
Nu mă întreba cum e aia, înţelege doar şi primeşte.

Ai vrea să numeri stelele cu mine?
Să stăm, privind la Cer, îmbrăţişaţi?
Să simt că sunt  doar eu cu tine
Şi de lumina lunii să fim mângâiaţi.

Ai vrea doar să privim unul la altul
Lăsând să piară vorbele ce nu-şi au rost?
Căci doar în ochii tăi văd cerul
Şi cerul mi-este unic adăpost.

Ai vrea să stai aici o veşnicie,
La fel ca-n prima zi să îmi zâmbeşti?
Purtaţi de vântul ce adie
Ca-n mii de vise, cu mine să dansezi.

Ai vrea să vreau să te păstrez o viaţă
Şi-apoi să fiu a ta şi sus în Cer?
Căci în curând va fi o dimineaţă
Şi să te am şi-atunci e tot ce sper.

,,Emoţiile sunt nişte cai sălbatici'', aşa am citit zilele trecute.
Asta înseamnă, cred, că e destul de greu să le stăpâneşti.
Dar adevărul e că nici nu ştiu în ce măsură aş vrea să stăpânesc caii mei sălbatici. Caii mei sălbatici,  care cred eu că sunt albi şi neapărat cu stea în frunte. Uneori sunt tare liniştiţi, sau i-am făcut eu să fie aşa, dar nu vreau să recunosc. Alteori însă, o iau la goană atât de tare, ca şi cum pajiştea verde cu flori galbene şi tot cerul albastru le sunt deschise şi libere pentru ei, să alerge şi să zboare.
Da, nu aş vrea să îi stăpânesc, cel puţin nu atunci când văd un răsărit sau un apus.
Şi nici atunci când ni se opresc privirile şi licuricii, care sunt şi ei prezenţi, încep să se agite tare, îngrozitor de tare şi riscă să se ciocnească unii de ceilalţi.
Sau când îmi imaginez că am văzut un zâmbet sau că în loc de vânt, tu mi-ai atins mâna. Atunci e învălmăşeală de cai sălbatici albi şi de licurici ameţiţi.
Ei sunt ai mei.
Dragii mei cai sălbatici.