Despre viata...si moarte.  

Posted by: Diana in ,

Am simtit brusc nevoia sa scriu. Sa amestec litere, cuvinte, ganduri, framantari si intrebari. Am simtit asta dupa ce un prieten drag mi-a spus astazi: ,,Am cancer. E in ultima faza…Nu pot sa fiu operat...” Am simtit ca mi se prabuseste ceva in cap si imi trage inima in jos, tare de tot. Are 21 de ani. Cuvintele in situatia asta sunt prea sarace si fara rost. Apoi mi-am amintit de un alt baiat, a carei moarte m-a socat, desi nu ne stiam prea bine. A murit in urma cu cateva luni, intr-un accident. Apoi mi-am amintit de tusa Mia, matusa preferata din anii copilariei mele. A murit si ea, tot in accident. Ma gandeam acum cate i-as spune despre viata noastra ciudata de aici, de pe pamant. Dar cu siguranta chiar si micile noastre bucurii si reusite sunt nimic in comparatie cu ceea ce are ea in splendoarea de Sus, din Cer. Abia astept ziua in care o sa o revad…o ce zi, ce glorioasa va fi…
Si cu toate ca moartea pare inspaimantatoare, cred ca mai degraba viata e asa. Cand nu traiesti cum trebuie. Moartea pare inspaimantatoare pentru ca de cele mai multe ori ne ia prin surprindere. Astazi vorbesti la telefon cu cineva drag si peste o zi sau doua afli ca…nu mai e. Ca nu mai ai pe cine sa suni, ca nu prea mai poti sa ii auzi vocea sau sa ii cauti privirea.
Oare cate s-ar schimba in viata noastra daca am cunoaste exact ziua in care o sa murim? E ciudat…e ciudat cum unii afla ca mai au de trait 1 luna…si ar vrea sa faca intr-o luna tot ce nu au facut intr-o viata. Si intrebarea care imi vine in minte e: de ce nu ai facut pana atunci? Ce te opreste, atunci cand viata ti se pare ca se desfasoara normal si esti sanatos si bine, sa spui ,,Te iubesc!”?. Ce te opreste sa faci bine, sa indrepti o greseala, sa iei decizii intelepte, sa renunti la a te gandi doar la tine? Ce te opreste sa iti faci timp sa privesti la minunatia si frumusetea lumii? Ce te opreste sa privesti la Cer, sa fii bun, sa fii asa cum trebuie sa fii? Ce te opreste sa te rogi si sa Il cauti din inima pe Dumnezeu, pe Cel pe care ajungi sa Il cauti cu disperare doar atunci cand se intampla o nenorocire?
As vrea sa ajung sa privesc moartea cu seninatate. As vrea ca atunci cand o sa mor sa nu am regrete…sa pot sa spun ca am iubit cu adevarat si am aratat asta, ca am trait corect si ca Tatal meu e mandru de mine…ca acesta e motivul pentru care ma cheama Acasa. Si imi mai imaginez ca atunci cand o sa ajung Sus, o sa ma ia in brate si o sa spuna: ,,Bine ai venit, fetita Mea draga! Ce ai zice de o plimbare pe curcubeu?” Si eu o sa Il strang tare de mana, cat pentru tot timpul pe care l-am trait aici imaginandu-mi ca mana mea e in mana Lui…
Adevarul e ca nu stiu cum sa inchei…asa ca o las pe Magda Isanos sa incheie, pentru ca inainte sa moara de tuberculoza, a scris o poezie minunata, numai potrivita pentru subiectul acesta.

E-asa de trist sa cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or sa mai stee
voiosi, in vreme ce vom putrezi...

Atata soare, Doamne,-atata soare
o sa mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...

Si iarba asta o sa mai rasara
si luna tot asa o sa se plece,
mirata, peste apa care trece -
noi singuri n-o sa fim a doua oara...

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura
cand viata nu-i decat o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la Cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim...

This entry was posted on marți, februarie 24, 2009 and is filed under , . You can leave a response and follow any responses to this entry through the Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom) .

3 comentarii

Uite ca intr-adevar,nimic nu e intamplator...
Azi am postat ceva ce are legatura cu subiectul tau.Si prin ce ai scris,mi-ai intarit convingerea ca intr-o zi....minunata zi...imi voi reintalni prietenul!Si pentru asta.....iti multumesc!
Dar imi pare rau pentru prietenul tau....:(

Imi pare si mie rau pentru prietenul tau. Totusi, nu avem ce sa facem...acesta e cursul firesc al vietii. Putem doar sa asteptam...sa invatam sa asteptam cu intelepciune ziua in care o sa plecam si noi si o sa ne reintalnim cu cei dragi, care au mers inaintea noastra. Da, va fi o zi glorioasa si minunata...
Sa fii tare! >:D<

Dumnezeu ne-a creat sa traim alaturi de El, moartea este replica noastra... dar mai este speranta...

Trimiteți un comentariu