ei, minunaţii dintr-o duminică dimineaţa  

Posted by: Diana in ,

E duminică dimineaţa şi e plin de oameni. Mii de oameni, aş zice. Doamne foarte aranjate, domni la costum şi la cravată, copii de 12-14 ani care încearcă să pară mult mai mari, dar nu le stă bine. Niciodată nu am înţeles de ce efortul acesta, să pari altceva decât ceea ce eşti de fapt. Copiilor le stă bine să fie copii, iar celor care nu mai sunt copii din cauza vârstei şi a anilor, le stă bine să fie...copii.vârstnici, cu sufletul. E mare mulţimea şi sunt multe privirile care iscodesc, care analizează până la cel mai mic detaliu. Îmi place şi mie să privesc, să privesc oamenii, de aş putea preţ de câteva secunde să văd în ei, dincolo de ei, şi ştiu că nu pot, dar măcar încerc.
Se deschide uşa şi intră pe ea un nene şi o tanti. El, adus de spate, de parcă greutatea întregii lumi ar fi pe umerii lui. Şi e de fapt, greutatea întregii vieţi pe care a trăit-o şi poate părţi din vieţile celor care au trăit prin viaţa lui. Ea vine în urma lui, îi dă mâna şi-l ajută. Şi aşa, împreună, răzbesc până în faţă. Răzbesc până în faţă după un drum lung, pentru că drumul pare mai lung când îl parcurgi cu greu. Locurile sunt libere, dar nu se grăbeşte să se aşeze ci aşa, adus de spate, cu dureri în el şi toate cele, rămâne în picioare ca să înalţe o rugăciune.
S-a lăsat tăcerea în mine privindu-l şi privind-o. S-a lăsat o asemenea tăcere, încât m-am cutremurat şi am plâns. În mine mai mult decât lacrimile care s-au văzut. M-am întrebat ce s-a rugat. Sunt sigură că a mulţumit. Sunt sigură că nu s-a plâns şi nici nu a reproşat, în tăcere, că îi e prea greu. Ştiu asta, pentru că a zâmbit când a deschis ochii. Asta m-a făcut să plâng şi mai tare.
Aş fi vrut, în clipa aceea, să cobor toate scările până la ei, să străbat într-o secundă toată distanţa care era între noi şi să îi îmbrăţişez. Să le spun că sunt minunaţi, mai minunaţi decât cei cu privire semeţe. Sunt minunaţi în simplitatea lor, sunt minunaţi în efortul lor, care-i efort doar pentru noi, ochii care îi privim. Sunt minunaţi pentru că nu se lasă, ci pentru că răzbesc drumuri, nu doar cel de la intrare până în faţă, ci drumul în viaţă pe care l-au parcurs împreună.
Mi i-am imaginat pentru o clipă în Cer, după ce au parcurs şi drumul acela împreună. Nu repezindu-se la ce-i acolo, ci rugându-se mai înainte de orice.
Abia aştept să-i întâlnesc în Cer.
Pe ei, cei minunaţi dintr-o duminică dimineaţa.

This entry was posted on luni, iunie 07, 2010 and is filed under , . You can leave a response and follow any responses to this entry through the Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom) .

4 comentarii

trebuiai sa te duci sa ii imbratisezi! sa faci asta data viitoare daca ai sa ii mai vezi, asteapta-i la intrare macar. spune-le ca pentru tine ei sunt minunati!
o sa fie mangaierea de care o sa aiba nevoie. o incununare.

m-as fi dus, stii asta :) le voi spune, e ceva ce stiu ca trebuie sa fac.
incununarea insa nu va fi aprecierea si pretuirea mea, ci cu mult mai glorioasa le e incununarea ce vine de Sus

Ce frumos! Si mie imi sunt dragi oamenii acestia, batrani si demni. O minune, cum ai spus si tu!

da, sunt minuni gata inflorite sub ochii nostri :)

Trimiteți un comentariu