Cred acum că nu doar încercările, ci şi harul şi binecuvântările vor să ne înveţe ceva. Nu ştiu cum să o spun în clipa asta ca să fie pe măsura a ce simt, dar mă întristez nespus când văd oameni care trăiesc ca şi cum tot ce au li se cuvine de fapt. Iar când mă văd pe mine că tind să iau ca normalitate minunile şi harul, mă scutur bine ca să-mi revin.
Şi-mi zic: nu e normal că poţi să te bucuri de răsărit sau de apus! Nu, Diana, nu e normal să poţi să vezi chipul mamei şi să o vezi cu cât drag te priveşte când ajungi acasă de la lucru, nu-i normal nici să poţi coborî scările sărind, sau că poţi să alergi desculţă. Nu-i normal nici că poţi auzi muzica, muzica de oriunde ar veni ea, în felurile minunate în care există.
Normal şi potrivit lumii în care trăim ar fi să ai după cum meriţi, dar ce bine că Domnul nu e un Dumnezeu al normalităţii, ci al extraordinarului. Nimic din ce am nu am pentru că merit, şi Îi mulţumesc pentru că nu-mi face după cum merit, şi nu face nici lumii acesteia. Încă.
E har tot ce am, e har nespus şi de asta mă rog să învăţ să trăiesc mulţumită şi mulţumitoare, pentru că îmi tot dă, şi-mi dă cu drag.
Şi ce altă dovadă de iubire aş mai putea să îndrăznesc să-I cer când El, dragul inimii mele, mă copleşeşte iubindu-mă nespus, zi de zi?
Datorită Lui, nu-mi trăiesc viaţa nici măcar pentru o secundă în normalitate sau banalitate, ci din minune în minune.
Sunt, cu adevărat, cea binecuvântată şi iubită peste măsură.
Ce frumos e cerul!
M-am întrebat vineri seara şi mă întreb adeseori, cu nespus de mult drag: oare a pus în noi gândul veşniciei pentru ca atunci când privim la cer, să ni se facă şi mai mult dor de Acasă?
Ce uşor ar fi ca atunci când doare, sau atunci când ţi se întoarce viaţa cu susul în jos, să poţi pleca. Sa laşi oameni şi locurile şi să mergi departe, la alţi oameni şi în alte locuri. Sau aproape, dar să fie tot departe.
Dar nimeni nu a spus că trebuie să fie uşor sau că va fi uşor. Nici nu are cum să fie. Când totul se întoarce pe dos, lupta e în primul rând în tine şi cu tine. Şi lupta nu-i uşoară. Doare fiecare lovitură. Doare de fiecare dată când îţi aminteşti. Doare de fiecare dată când vezi. O scară, o bancă, o alee, o floare, un parc, o mână, un bloc, o parcare, un drum.
Şi ce faci când doare? Ce faci când nu există opţiunea: ,,uitarea pentru o lună, vă rog!" [,,nu avem, ne pare rău"]. Sau uitarea zilei cutare, sau a unei dimineţi, sau a unei seri, sau a unui an? Mergi mai departe, cred că e răspunsul. De data aceasta însă, cu ochii fizici deschişi şi cu ochii sufleteşti, ai amintirii, închişi. Mergi văzându-le pe toate exact ceea ce sunt, nu ceea ce au fost.
Aşa că banca aceea din parcul acela nu îţi aminteşte de ceva, pentru că e o simplă bancă într-un simplu parc. Aleea e doar alee, privirea e doar privire, omul nu mai e cel mai iubit dintre pământeni, ci un pământean între alte zecii de mii.
Şi tot aşa, îi laşi pe toţi să fie ce-au fost, recreezi o lume de amintiri şi o laşi să fie ceea ce e de fapt: o simplă lume şi nimic mai mult.
Soluţia fiind, aşadar, când trebuie să fii bine, nu uitarea, ci reinventarea.
simplul gând că aş putea ajunge, în cele din urmă, să scriu o povestire sau de ce nu, un roman, mă lasă pradă emoţiei şi încep să mă fâstâcesc, ca şi cum ar trebui să vorbesc în faţa a mii de oameni. deşi, paradoxal, dacă scriu, asta şi fac.
am scris primele rânduri deja şi am scris şi primul dialog.
am inventat-o şi pe ea, dar parca mă scriu pe mine şi încă nu ştiu dacă e un lucru bun.
dar în cele din urmă, vom vedea.
şi iată-mă cum mă apuc să fac lucruri de care nu mă simt tocmai capabilă, tocmai ca să-mi dovedesc mie că de fapt sunt.
adevărul e că în ultimele zile m-am trezit cu o dispoziţie de: en garde!
Geneve, baby!
Pentru că visele se împlinesc şi nu se putea să mă îndrăgostesc atât de mult de Geneva anul trecut şi să nu mă întorc acolo, iată că se pare că anul acesta, sărbătorile de iarnă o să îmi fie pline de bucurie, acolo! Abia aştept să mă întorc pe străzi înguste şi între oameni necunoscuţi, să fiu departe de aici şi să nu-mi fie dor decât de puţini şi de puţine lucruri.
Şi dacă visele se împlinesc, mă întreb acum, oare voi ajunge şi să pictez împreună cu Dreamer flori galbene pe sticle uriaşe? Dar oameni care dansează plutind parcă şi încep să le crească aripi din umeri am să văd?
Până la urmă, nimic nu-i prea greu, aşa că hai să pictăm flori galbene pe sticlă şi hai să nu uităm că aripile sunt în noi, ascunse-n umbra noastră! Hai să fim fericiţi şi să zâmbim cu drag, hai să credem în minuni şi mai ales în poveste.
Şi mai bine de atât, hai să trăim viaţa pe care o tot visăm!
Nu sunt mereu senină, pentru că în mine îşi duc traiul umbre şi lumini deopotrivă. În zilele umbroase, mă simt întunecată şi asta mă întristează, pentru că niciodată nu mi-a plăcut întunecimea şi cu atât mai puţin întunecimea din mine.
Dar tristeţea nu-şi are rostul, aşa că decât să mă întristez din cauza umbrelor, mai bine mă bucur, pentru că ştiu că lumina e-n apropierea lor. Lumina e aici, în mine şi cumva îmi inundă sufletul şi trăirea când mă aştept mai puţin.
Lasă, Te rog, lumina şi seninul Tău, pe umbra sufletului meu.
al 115-lea post e scris cu fericire!
ha!
9,90 şi un cer senin, cel mai senin şi atâta bucurie cât să vă molipsesc pe toţi :)
te rog din nou, lasă-te copleşit de bucurie!
p.s.: tu, cel drag al inimii mele. dacă simţi o bucurie ciudată care te-a cuprins de aseară, să ştii, e de la mine!
sufletul îmi spune din partea ta, îmi spune să te aştept.
aşa că te aştept şi las zile şi anotimpuri să treacă.
aşa că te aştept, în timp ce norii cu furtună pleacă şi lasă loc seninului.
aşa că te aştept cât timpul încă există.
aşa că te aştept cu ochii râzând şi plângând.
aşa că te aştept în vreme ce descopăr că-mi plac şi zilele cu furtună, pentru că încep să învăţ să-mi potrivesc paşii prin bălţile cu ploaie.
aşa te aştept şi-mi las ochii să te privească şi îmi las braţele gândului să te cuprindă, oriunde ai fi.
da, cu sufletul te privesc şi cu gândul te cuprind.
şi aşa te aştept
Şi mă gândeam acum că e aşa, ciudat, să-i spun ,,fericire'' când îmi vine să-i spun ,,senin''. Sau ,,mama''. Sau ,,Cer''. Sau ,,mi-e dor''. Sau ,,[te] iubesc''.
E mereu altfel, dar e mereu aceeaşi.
O găsesc mereu în tăcere, niciodată-n zgomot. O găsesc mereu în Tine, niciodată-n ei. O găsesc mereu când îmi las privirile să meargă-n sus, spre Cer, niciodată când le las în pământ.
Şi e minunat să ştiu că toţi o avem, în diferite forme. Pentru că ai să-ntrebi ce-i fericire pentru un copil şi-o să-ţi spună că-i mămăruţa. O să-ntrebi apoi un îndrăgostit ce-i fericirea, şi-o să-ţi spună ,,când mă priveşte şi ştiu.'' Apoi o să-ntrebi o mamă ce-i fericirea şi-o să-ţi spună: ,,să pot să le spun poveşti şi ei să adoarmă aşa, la mine-n braţe.'' Şi-o să fie un nene în vârstă, care stă la mormântul dragii lui şi-o să-l întrebi care-i e fericirea şi-o să-ţi spună zâmbind: ,,că mi-a fost dată o vreme aici, ea, cea dragă a inimii mele.''
Cu toţii o avem, cu toţii o trăim. Fie că pentru unii e de-un fel, sau pentru alţii e de alt fel, fie că-i dăm nume sau nici nu ne mai gândim la asta, fie că ne prefacem că nu e-n noi sau că mergem pe străzi zâmbind la toată lumea, ea e-n noi.
Şi-am să-ţi spun că fericirea mi-e în tot ce mă înconjoară, e-n totul cu care m-ai înconjurat, de la fiecare răsărit la fiecare apus, de la fiecare copilaş la fiecare vârstnic, de la fiecare carte dintr-un colţ al raftului în celălalt, de la mine la Tine.
Fericirea mea e-n Tine, pe deplin.
Şi-ai să-mi rămâi fericire, până la capăt.
E duminică dimineaţa şi e plin de oameni. Mii de oameni, aş zice. Doamne foarte aranjate, domni la costum şi la cravată, copii de 12-14 ani care încearcă să pară mult mai mari, dar nu le stă bine. Niciodată nu am înţeles de ce efortul acesta, să pari altceva decât ceea ce eşti de fapt. Copiilor le stă bine să fie copii, iar celor care nu mai sunt copii din cauza vârstei şi a anilor, le stă bine să fie...copii.vârstnici, cu sufletul. E mare mulţimea şi sunt multe privirile care iscodesc, care analizează până la cel mai mic detaliu. Îmi place şi mie să privesc, să privesc oamenii, de aş putea preţ de câteva secunde să văd în ei, dincolo de ei, şi ştiu că nu pot, dar măcar încerc.
Se deschide uşa şi intră pe ea un nene şi o tanti. El, adus de spate, de parcă greutatea întregii lumi ar fi pe umerii lui. Şi e de fapt, greutatea întregii vieţi pe care a trăit-o şi poate părţi din vieţile celor care au trăit prin viaţa lui. Ea vine în urma lui, îi dă mâna şi-l ajută. Şi aşa, împreună, răzbesc până în faţă. Răzbesc până în faţă după un drum lung, pentru că drumul pare mai lung când îl parcurgi cu greu. Locurile sunt libere, dar nu se grăbeşte să se aşeze ci aşa, adus de spate, cu dureri în el şi toate cele, rămâne în picioare ca să înalţe o rugăciune.
S-a lăsat tăcerea în mine privindu-l şi privind-o. S-a lăsat o asemenea tăcere, încât m-am cutremurat şi am plâns. În mine mai mult decât lacrimile care s-au văzut. M-am întrebat ce s-a rugat. Sunt sigură că a mulţumit. Sunt sigură că nu s-a plâns şi nici nu a reproşat, în tăcere, că îi e prea greu. Ştiu asta, pentru că a zâmbit când a deschis ochii. Asta m-a făcut să plâng şi mai tare.
Aş fi vrut, în clipa aceea, să cobor toate scările până la ei, să străbat într-o secundă toată distanţa care era între noi şi să îi îmbrăţişez. Să le spun că sunt minunaţi, mai minunaţi decât cei cu privire semeţe. Sunt minunaţi în simplitatea lor, sunt minunaţi în efortul lor, care-i efort doar pentru noi, ochii care îi privim. Sunt minunaţi pentru că nu se lasă, ci pentru că răzbesc drumuri, nu doar cel de la intrare până în faţă, ci drumul în viaţă pe care l-au parcurs împreună.
Mi i-am imaginat pentru o clipă în Cer, după ce au parcurs şi drumul acela împreună. Nu repezindu-se la ce-i acolo, ci rugându-se mai înainte de orice.
Abia aştept să-i întâlnesc în Cer.
Pe ei, cei minunaţi dintr-o duminică dimineaţa.
E ceva ce ştiu mai sigur cu fiecare zi care trece. Ceea ce scriu si rugăciunile sunt drumul către tine.
,,Vin să-ţi arăt ce ţi-am scris. Degetele noastre învaţă să cânte. Te iubesc!''
şi totuşi, n-aş fi bănuit niciodată că o să-i ştiu începutul şi sfârşitul înainte să fie scrisă pe deplin.
dar scriind te aştept.
,,pentru preaiubitul inimii mele.
[o să] te iubesc''
Copila de aici azi e în livada ei cu meri veşnic înfloriţi, în rochia albă cu umeri goi, pe leagănul ce o tot înalţă, unde-i soare şi razele o răsfaţă, trase aproape de chipul ei ca nişte funii fermecate şi mângâietoare
:)
