Cand am revazut videoclipul azi, am simtit un gol imens in stomac. Si da, e una din starile alea in care nu pot sa scriu nimic potrivit. Doar aiureli. Sa-mi fie cu iertare [sau nu.] Va las in compania unui fragment scris de Jean-Dominique Bauby in ,,Scafandrul si fluturele." Ideea din cele doua o sa o pricepeti cu siguranta.
,,...Dorul de-un trecut pierdut definitiv si parerea de rau dupa toate sansele risipite [...] toate femeile pe care n-am stiut sa le iubesc, si ocaziile de care n-am profitat, si clipele de fericire pe care le-am lasat sa zboare. Astazi, mi se pare ca toata viata mea nu-i altceva decat o insiruire de mici ratari. O cursa al carei rezultat il stii, si totusi nu poti paria pe invingator."
,,In visul meu, lacrimile i s-au intors la loc, urcand pe obraji…In visul meu, oamenii isi cereau iertare pentru lucrurile care erau pe cale sa se-ntample si aprindeau lumanari tragand aer in piept.” [J.S.Foer – Extrem de tare si incredibil de aproape]
In visul meu, oamenii zambesc din inima. In visul meu, el o ia pe ea de mana, in mijlocul parcului, o leaga la ochi cu o esarfa neagra, o cuprinde in brate si incep sa danseze. In visul meu, oamenii se opresc sa ii priveasca, dar lor nu le pasa. Ei mangaie pamantul cu pasi de dans, iar cerul le mangaie dansul cu fulgi de zapada sau stropi de ploaie. In visul meu, zambetul inimilor e mai perceptibil decat cel al buzelor, iar bucuria din ochi sclipeste mai tare decat stele din noptile cu cer senin. In visul meu, copacii ii privesc si verdele lor le coloreaza sufletele…suflete cu dispozitie dansabila si ganduri fluturalnice. In visul meu, oamenii se lasa coplesiti de o bucurie copilaroasa…
Dar vine dimineata… Si in realitate, nimeni nu zambeste nimanui. Nu exista un el si o ea care danseaza in parc, ci doar un el care, eventual, se uita plictisit la ce chestii tari mai poate face telefonul lui, in timp ce ea ii spune ce a mai vazut prin magazine sau ce noutati au mai aparut in viata prietenelor ei. In realitate, el nu o cuprinde pe ea in brate cu drag sa o mangaie, de teama sa nu il vada vreun prieten si apoi sa spuna ca deja e ,,sub papuc”. Pamantul nu e mangaiat sub pasi de dans, ci doar batatorit de pasi furiosi si grabiti, care nici nu stiu sa se mai opreasca, pentru a lasa ochii sa priveasca in jur sau si mai bine, spre Cer. In realitate, oamenii mari au uitat ce inseamna sa fii copil, iar copiii nici nu mai sunt lasati sa isi traiasca din plin copilaria, ci sunt fortati sa devina adulti…Pentru ce anume, inca nu stiu…
Dar cine stie…poate va veni ziua in care voi iubi si diminetile…
In visul meu, oamenii zambesc din inima. In visul meu, el o ia pe ea de mana, in mijlocul parcului, o leaga la ochi cu o esarfa neagra, o cuprinde in brate si incep sa danseze. In visul meu, oamenii se opresc sa ii priveasca, dar lor nu le pasa. Ei mangaie pamantul cu pasi de dans, iar cerul le mangaie dansul cu fulgi de zapada sau stropi de ploaie. In visul meu, zambetul inimilor e mai perceptibil decat cel al buzelor, iar bucuria din ochi sclipeste mai tare decat stele din noptile cu cer senin. In visul meu, copacii ii privesc si verdele lor le coloreaza sufletele…suflete cu dispozitie dansabila si ganduri fluturalnice. In visul meu, oamenii se lasa coplesiti de o bucurie copilaroasa…
Dar vine dimineata… Si in realitate, nimeni nu zambeste nimanui. Nu exista un el si o ea care danseaza in parc, ci doar un el care, eventual, se uita plictisit la ce chestii tari mai poate face telefonul lui, in timp ce ea ii spune ce a mai vazut prin magazine sau ce noutati au mai aparut in viata prietenelor ei. In realitate, el nu o cuprinde pe ea in brate cu drag sa o mangaie, de teama sa nu il vada vreun prieten si apoi sa spuna ca deja e ,,sub papuc”. Pamantul nu e mangaiat sub pasi de dans, ci doar batatorit de pasi furiosi si grabiti, care nici nu stiu sa se mai opreasca, pentru a lasa ochii sa priveasca in jur sau si mai bine, spre Cer. In realitate, oamenii mari au uitat ce inseamna sa fii copil, iar copiii nici nu mai sunt lasati sa isi traiasca din plin copilaria, ci sunt fortati sa devina adulti…Pentru ce anume, inca nu stiu…
Dar cine stie…poate va veni ziua in care voi iubi si diminetile…
M-am framantat mult inainte sa decid sa postez poezia care urmeaza. Am scris-o in urma cu un an, cand am decis sa incep un jurnal pentru el al meu...indiferent cine ar fi.
Stiu ca pare ciudat si multi ma considera ciudata si aiurea si prea visatoare sau prea complicata sau prea nu stiu cum. Dar azi am decis sa nu imi pese.
Asa ca e pentru tine...tu al meu. Oriunde ai fi, oricine ai fi...Imi imaginez uneori ca asta o sa te aduca la mine…ca asa o sa ne gasim. Ceea ce scriu si rugaciunile sunt drumul catre tine. Sau poate catre mine...
Mă gândesc la tine, cel ce eşti…
Mă gândesc la tine, cel ce ai fost dintotdeauna…
Mă gândesc la tine, cel ce vei fi pentru veşnicii…
Uneori mi-e dor de tine,
deşi nu te-am avut niciodată;
dar mi-e dor…
mi-e dor de privirea ta, de zâmbetul tău, de glasul tău.
Şi mai mi-e dor de mirosul tău, de atingerea ta…
mi-e dor de tot ce ştiu că eşti tu
şi mi-e dor de tot ce ştiu că aş putea fi eu prin tine.
Şi când mi-e dor, privesc la Cer şi nu mi-e teamă,
pentru că ştiu că acolo, undeva,
eşti tu-cel ce eşti, cel ce ai fost şi cel ce vei fi mereu…
…al meu…
Sunt multe melodii care mi-au atins inima...unele m-au facut sa zambesc, altele sa plang...Melodia aceasta as putea spune insa ca vorbeste despre povestea vietii mele. De aceea, cand o ascult, simt tristete si bucurie deopotriva.
In general, cand oamenii privesc la viata noastra, la ceea ce am fost si la ceea ce suntem, sunt atenti la realizari, la greseli...marea majoritate isi indreapta atentia spre ceea ce am facut de-a lungul vietii, nu la ceea ce am ajuns in prezent sa fim, ca oameni.
E tristete si bucurie deopotriva cand ascult aceasta melodie si in ciuda acestor sentimente, daca as putea, asta as vrea sa stie oamenii despre mine:
Numele meu este Diana...si pana in prezent, am avut multi ani de rataciri si regasiri. Candva, am fost pierduta. M-am pierdut in multimea de ganduri si tendinte care veneau din partea prietenilor si a lumii; m-am pierdut in multele pretentii pe care ceilalti le aveau cu privire la mine; m-am pierdut in sperante false, idealuri gresite, perspective total nepotrivite...m-am pierdut in bucurii trecatoare si in zambete false. Am fost pierduta...dar acum m-am regasit. M-am regasit cand L-am gasit pe El, pe Salvatorul meu. Sau poate cand m-a gasit El pe mine. E ceva ce deocamdata nu stiu, cine pe cine a gasit. Dar ma bucur ca astazi sunt a Lui.
Pe langa faptul ca eram pierduta, eram si oarba. Periculoasa combinatie, nu? Sa ratacesti pe drumuri gresite, fara sa vezi cu adevarat. Da, aveam impresia ca vad si ca vad bine. Dar alergam in nestire cu ochii larg inchisi. Pana cand m-am intalnit cu El, ,,mi-a pus tina pe ochi, m-am spalat si vad." [Luca 9:15] Mi-a deschis ochii cu adevarat si a facut asta cu dragoste si blandete. M-a facut sa ma vad asa cum ma vede El pe mine si m-a facut sa privesc la cei din jurul meu prin ochii Lui...
In cele din urma, am fost moarta. Un suflet mort intr-un trup viu. Fara speranta, fara bucurie, fara dragoste, fara visuri, fara nimic...doar cu o dorinta aprinsa de a gasi viata. Probabil de undeva, din Cer, a simtit dorul inimii mele. De aceea a venit pe drumul meu, mi-a dat viata, iar apoi drumul meu nu a mai fost al meu, ci al Lui. De atunci, mergem impreuna, mana-n mana.
Cand am tendinta sa ratacesc, sa inchid ochii sau sa mor cate putin inlauntrul meu nu ma lasa, ci e aici sa imi reaminteasca de ceea ce a facut in mine. Imi reaminteste mereu si mereu ca acum, cantecul vietii mele este pentru El...aici pe pamant e doar pregatirea. Cand o sa ma cheme Sus, la El, o sa Ii pot canta cu adevarat.
Te iubesc!
