Am spus: Vorbeşte mai încet un pic…
A spus: Dar nu vorbesc tare… Tu auzi prea tare!
Am râs… : Mami, cum e aia om care aude prea tare?
A râs… : Asta eşti tu! Auzi prea tare şi auzi prea multe!
Am zâmbit. Mă cunoaşte. O iubesc.

Îmi pare rău…
Îmi pare rău pentru inconştienţa cu care spun uneori: ,,Urăsc viaţa asta! Nu mi-o place deloc! Aş vrea…” Cred că în clipele acelea doar am impresia că ştiu ce vreau…
Îmi pare rău pentru multele clipe irosite, în care din nou, doar mi se părea că trăiesc…dar sufletul şi inima îmi zăceau şi se adânceau în apatie şi nesiguranţă.
Îmi pare rău pentru că nu ştiu să preţuiesc cu adevărat ceea ce Tu îmi dai.
Îmi pare rău pentru că de atâtea ori consider că îmi merit viaţa, anii, lunile, săptămânile…zilele, orele…până şi secundele. Îmi pare rău pentru că nu am ştiut să apreciez fiecare secundă ca pe o comoară, ca pe o şansă venită de Sus, de la Tine…
Îmi pare rău pentru că îl las pe el, pe duşman, să-mi fure bucuria care ar trebui sa-mi inunde trăirea…bucuria că sunt şi nu doar că sunt, ci că eşti şi mai ales că eşti al meu şi eu sunt a Ta! Pe deplin a Ta… Din prima mea secundă şi până la ultima…numai a Ta!
Îmi pare rău pentru că trebuie să mă confrunţi cu moartea ca să deschid ochii cu adevărat şi să realizez din nou cât suntem de trecători… Şi când mă gândesc că ideea morţii nu ar trebui să facă să ne tremure inimile de teamă, ci de bucurie, pentru că doar moartea ne mai rămâne ca să ajungem să fim o veşnicie cu Tine…
Îmi pare rău şi astăzi, din nou, Te rog să mă ierţi! Iartă-mă pentru că am momente în care iubesc mai mult casa de pe pământ decît Casa din Cer. Iartă-mi teama şi gândurile care mă frământă şi mă fac să îmi doresc să stau mai mult aici, jos, decât să ajung cu Tine, acolo Sus…
Vreau ca inima mea să tânjească după ziua minunată în care voi fi cu Tine!… Pentru că pentru mine Cerul e Acasă pe deplin…Tu eşti al meu ,,Acasă”…
Inima mea spune: vino, Preaiubitul meu! Căci pentru mine a trăi eşti Tu, în tot şi-n toate…iar a muri…a muri va fi un câştig, pentru ca doar Cerul Tău mi-e de acum comoară…
Te iubesc!

Zilele trecute am fost din nou in parc…
Acelasi loc pe banca si undeva, copiii.
Am nevoie de liniste…sa m-aud pe mine cu adevarat. Si sa-L aud pe El.
Tot felul de oameni. Si pasi. Sunetul pasilor. As face o melodie din sunetul pasilor. Cu siguranta o melodie trista a pasilor care pleaca. Din a pasilor care vin as face o melodie…nu stiu de care. Poate una care sa exprime nesiguranta. Trebuie sa ma gandesc ce fel de pasi ar da nastere la o melodie fericita. Ceea ce stiu sigur e ca sunetul pasilor de copil ar da nastere la melodia inocentei. Poate aceea ar fi si melodia fericita.
Cat esti copil, gasesti cumva fericire…
Si acum…doar pasi care pleaca…
Mi-e dor… mi-e dor sa fiu copil pe de-a-ntregul.
As vrea sa pot surprinde cumva privirea unui copilas…si zambetul lui. Le-as pastra in mine o eternitate.
Trebuie sa regasesc imaginea copilului care am fost candva…am nevoie de zambetul copilului din mine…