Demisie oficială
                        adaptat după ,,Dilemele unui înger” de Ovidiu Rădulescu

Subsemnata F. Diana vă aduc la cunoştinţă decizia mea irevocabilă de a demisiona oficial din funcţia de adult pe care o deţin abuziv.

După o analiză detaliată a situaţiei, m-am hotărât să mă retrag şi să preiau atribuţiile unui copil de şase ani, cu toate drepturile şi îndatoririle pe care le-am avut cândva, dar la care am renunţat de multă vreme cu prea mare uşurinţă.

Vreau să cred sincer, din nou, că bomboanele Tic-Tac sunt mai bune decât banii, pentru că le poţi mânca. Vreau să desenez cu creta colorată pe strada mea atunci când trec oamenii maturi şi importanţi spre serviciu şi să nu-mi pese de stresul lor în lupta cu minutele şi traficul care îi aşteaptă. Vreau să stau întinsă la umbra unui copac, să privesc norii pufoşi care aleargă pe cer şi să mă gândesc cu ce seamănă, să număr petalele florilor, să mă uit la insecte şi să mă întreb de ce adulţii nu fac la fel.

Vreau să mă întorc în trecut, la vremurile când viaţa era simplă, atunci când tot ce ştiam se rezuma la câteva culori, patru poezii, câteva cântecele, zece cifre şi vocea mamei care mă chema la masa când nu-mi era foame sau când eram afară şi mă jucam.

Vreau înapoi, atunci când nu-mi păsa de cât de puţine lucruri ştiam pentru că nici nu ştiam cât de puţin ştiam. Vreau înapoi, atunci când tot ce mi se cerea era să spun săru`mâna vecinilor şi când tot ceea ce îmi doream era o păpuşă Barbie, o ciocolată, pufuleţi sau nuga şi un caiet cu foi albe pe care să desenez.

Vreau să cred ca odinioară, că totul în viaţă este aşa cum îţi doreşti, că toţi oamenii sunt buni şi că totul pe lumea asta e fie gratuit, fie se poate cumpăra cu preţul unei îngheţate la cornet.

M-am maturizat prea mult şi prea brusc şi nici nu mai ştiu când m-am făcut mare. A fost cu siguranţă un abuz regretabil şi îmi cer iertare…

Am ajuns astfel să aflu ceea ce nu ar fi trebuit: războaie şi purificări etnice, copii abuzaţi, abandonaţi şi copii murind de foame, divorţuri, certuri, droguri si alcool în şcoli, prostituţie, justiţie coruptă, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, fraţi învrăjbiţi pentru euro-bani, ură, bârfă, materialism şi mame denaturate care îşi vând, îşi abandonează sau îşi omoară copiii.
Vreau să mă reîntorc la vremea când toţi copiii citeau cărţi folositoare, când muzica era neotrăvită, când televiziunea era pentru ştiri, desene animate şi emisiuni de familie, fără sex explicit şi violenţă implicită la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, cu Tom şi Jerry sau cu Popey Marinarul, basme cu zâne, prinţi şi prinţese şi mai ales, pe mami citindu-mi despre Iosif si fratii săi.

Ce bine era în naivitatea mea, crezând că toată lumea din jurul meu este fericită, deoarece eu eram fericită!

Promit solemn că imediat ce îmi reiau atribuţiile de copil o să îmi petrec după-amiezele încercând fustele şi pantofii cu toc a lu` mami şi făcând haine la păpuşi, împletindu-le părul, jucându-mă în nisip fără să-mi pese că o să murdăresc iar hainele şi o să le rup în genunchi. Când o să fie furtună o să încep din nou să mă rog, să cânt şi să spun toate poeziile pe care le ştiu, crezând din toată inima că asta o să facă sa nu mai fie norii supăraţi şi o să ducă furtuna undeva departe. Când o să mă lovesc o să merg din nou la mami şi o să îi spun să certe uşa de care m-am lovit şi să îi spună durerii să plece la lupul din pădure.

Îmi reiau angajamentul că nu o să-mi mai pese de facturile la telefon, curent, gaze, apă, cablu Tv şi Internet, asigurări de sănătate, taxe anuale de proprietate, credit-card sau de computerul virusat.

Vă asigur că nu o să mai fiu pusă în încurcătură atunci când o să fiu întrebată: "Ce-o să te faci atunci când o să creşti mare?", deoarece acum ştiu: vreau să fiu copil! [mi-e atât de dor să fiu copil pe de-a-ntregul!]
Gata cu plecatul nu ştiu pe unde când ar trebui să dorm şi să visez că sunt o prinţesă şi mă întâlnesc cu prinţul meu, gata cu ştirile despre terorişti, bombe, războaie, crize economice şi căderi de avioane, gata cu bârfele anturajului care nu-mi dau pace nici la biserică, gata cu invidia, gata cu reumatismul, fire albe şi medicamente scumpe.

Gata! Stop! Cedez! Demisionez din funcţia de adult. Vreau să cred în sinceritatea zâmbetelor, nobleţea vorbelor, o lume a cuvântului dat şi respectat, a dreptăţii, a bunului-simţ, a păcii, a viselor împlinite, a imaginaţiei înnobilate, a îngerilor buni şi a omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Vreau să am din nou şase ani şi să stau în braţele părinţilor mei şi în braţele lui Isus!

Fiţi voi mari şi ocupaţi şi îngrijoraţi! Eu ştiu ce vreau…

Cred că un lucru pe care, din păcate, l-am învăţat bine de-a lungul vieţii şi l-am tot experimentat până în urmă cu ceva timp, a fost să mă amăgesc singură, să mă mint. Mi-a plăcut să cred că văd, că simt, că aud, că mă bucur, că pot să mă descurc de una singură, că traiesc! Şi a fost oare aşa?… Nu! Am avut ochi închişi, inimă împietrită, urechi surde, bucurie falsă…şi mi-am condus viaţa cum nu se poate mai prost. Mi-am scăldat inima în clipe de bucurie atât de trecătoare şi am trăit doar din iluzii.
A fost o alergare continuă… Până când m-ai oprit. Sleită de puteri, m-ai făcut să văd marele nimic pe care am reuşit să îl strâng. Dar nu mi-ai aruncat asta în faţă, pentru că ştiai că o să mă doară îndeajuns de mult eşecul. Ci blând, mi-ai pus tină pe ochi şi abia atunci am văzut cu adevărat. Mi-am văzut propriul nimic, am văzut că fără Tine nu pot să trăiesc cu adevărat.
Acum ştiu că trebuie să învăţ să renunţ la mine zilnic, la tendinţa de a face lucrurile în felul meu. Trebuie să învăţ să Te las să Îţi faci voia pe deplin în viaţa mea. Da, e uşor când se întâmplă chestii faine…e uşor atunci să spun “Mulţumesc Tată! Am încredere deplină în Tine!”. Dar în zilele când ceea ce îngădui Tu mă doare, parcă nu mai pot să spun din inimă “Multumesc”. Atunci credinţa mea scade, scade în mod dramatic şi simt nesiguranţa şi teama din plin. Şi nu mai e fericire, nici încredere, nici mulţumire, nici speranţă… Şi încep să mă agit şi să caut bucuria cu disperare. De aceea, am nevoie să învăţ să mă abandonez în braţele Tale. Sper că la un moment dat credinţa va creşte şi teama se va micşora. Vreau şi trebuie să pot să renunţ la mine. Nu voia mea, scumpul meu Tată, ci voia Ta să se facă pe deplin în viaţa mea şi în mine!
Tu eşti totul în toate şi fără Tine, Isuse al meu…sunt nimic!
Nu vreau iluziile mele, ci vreau realitatea binecuvântată pe care numai Tu mi-o poţi da! Nu vreau bucuriile trecătoare ale lumii, ci vreau să fac din Tine bucuria mea veşnică şi râsul senin al inimii mele.
Ia-mă, Tată, aşa cum sunt…

Îmi revine în minte din ce în ce mai des gândul alergării noastre zilnice prin viaţă. Atâta alergare şi trudă şi parcă nu ne-ar mai ajunge timpul. Şi apoi, uneori, îl cerem cu disperare şi îl primim. Dar vine oare singur? .
“Cerul ne trimite o chemare!” Nu, nu vine singur, ci fiecare clipă care ne este dăruită aduce cu ea o chemare. Fiecare clipă dăruită e o şansă pe care, îndrăznesc să o spun, o folosim sau nu în funcţie de modul în care am răspuns chemării care o însoţeşte.
“Dar cea mai mare dintre ele este dragostea!” Zâmbesc când mă gândesc că una dintre cele mai frumoase şi mai mari chemări pe care ne-o trimite Cerul este dragostea. E atât de frumoasă şi de minunată, pentru că ne cheamă să punem dragoste în tot ceea ce facem, în tot ceea ce spunem, în fiecare lucru mărunt care duce mai apoi la lucruri măreţe. Ne cheamă să dăruim dragoste printr-o privire, print-un zâmbet, printr-o vorbă spusă sau uneori prin tăcere; şi e şi mare, pentru că îmi pare că în ea îşi găsesc loc şi alte chemări.
Apoi, e chemarea de a crede. Dragostea are nevoie de credinţă şi credinţa de dragoste. Cum să iubim fără să credem din inimă că dragostea pe care o arătăm poate schimba ceva, că poate face diferenţa de care e nevoie? Şi cum să credem, fără să punem dragoste în credinţa din inima noastră? Astfel, trebuie să credem că putem să iubim, că putem să fim mai buni; trebuie să credem în rugăciuni ascultate şi în minuni, în zâmbete sincere şi în prieteni adevăraţi; trebuie să credem în noi…şi mai presus de orice, trebuie să credem în Cel care crede în noi!
Suntem chemaţi şi să îndrăznim să visăm şi să luptăm pentru fiecare vis al nostru! Uneori simt că nu sunt vrednică de înălţimea visurilor pe care le am şi tind să renunţ. Şi atunci, îmi amintesc că Cel care pune în inima mea fiecare vis, e Cel care face în aşa fel încât acel vis să şi prindă contur. Suntem îndreptăţiţi să visăm lucruri mari împreună cu Tatăl nostru şi suntem obligaţi să luptăm pentru fiecare şansă pe care El ne-o dă, pentru ca acel vis să devină o realitate binecuvântată!

Tată, atinge-ne inima şi deschide-ne ochii, ca să putem simţi şi vedea chemarea care vine de la Tine şi sansele care ne sunt dăruite în fiecare zi. Cerul ne trimite o chemare şi noi suntem aici, gata să răspundem! Vorbeşte-ne şi astăzi şi cheamă-ne pe nume! Dar mai ales, scumpul nostru Părinte, nu ne lăsa să minţim când spunem că [Te] iubim!

Alergăm prin viaţă indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Nici măcar când simţim că oboseala ne doboară nu ne oprim…ne-a intrat în sânge – să fugim. Spre ce?…spre moarte…
Este şi aceasta o chestiune ciudată. Omul, fiinţa care pare că nu ar vrea să piardă nicicând viaţa, se îndreaptă în pas alert spre finalul ei. Am fost creaţi plini de viaţă, dar total inconştienţi, ne umplem cu moarte. E moarte peste tot în jurul nostru şi noi ne prefacem că nu vedem nimic. Uneori o alegem, alteori o acceptăm, cu toate că am putea schimba ceva, nu mereu în ceea ce priveste moartea fizică, dar cea spirituală, cu siguranţă că da. Lăsăm să moară amintiri, relaţii, speranţe şi visuri, lăsăm să moară puţin din noi în fiecare zi…

…Ştii cum e păpădia? Atât de firavă, că ţi-e şi teamă să nu o zdrobeşti cumva. E de ajuns să sufli o dată şi se destramă…zboară în adierea vântului…zboară şi nu se mai întoarce…

Sunt un fir de păpădie în mâna Ta. Sufli incet şi zboară câte puţin din viaţa mea, clipă de clipă… De ce m-ai vrut păpădie? Ah, pentru că am vrut eu mereu să ştiu cum e zborul. Uneori mi se pare atât de nesăbuită această dorinţă…cine ar fi crezut că dacă vreau să zbor trebuie să mă destram, iar destrămarea înseamnă, aparent, moarte? Un singur gând mă consolează : din mâna Ta îmi iau în fiecare zi zborul, suflarea Ta mă poartă şi în final, o să ajung lângă inima Ta…
Dar vreau să Te rog ceva : mai lasă-mi timp… Mai lasă-mă să mă bucur de razele minunate ale soarelui din fiecare dimineaţă. Mai lasă-mă să mă bucur de nori, de stele şi de liniştea nopţii – atunci aproape că Te pot auzi atât de clar… Mai lasă-mă să mă bucur şi de curcubeu – e atât de perfect…[după ce o să mor, ai vrea să mergem la o plimbare…pe curcubeu?…aş vrea mult să mă plimb cu Tine de mână pe acolo]. Mai lasă-mă să mă bucur de apus şi de răsărit – eşti Pictorul cel mai desăvârşit…mă laşi fără cuvinte când combini atât de minunat culorile pe Cer.
Mai lasă-mă să mă bucur de zâmbetul celor pe care îi iubesc. Mai lasă-mi timp, ca să învăţ de la Tine cum să iubesc şi cum să le arăt celor din jurul meu asta. Mai lasă-mi timp să învăţ să fiu o fiica bună, o prietenă bună. Mai lasă-mi timp să dobândesc înţelepciune ca să pot face alegeri corecte, indiferent de circumstanţe. Mai lasă-mi timp să spun “îmi pare rău” şi să îndrept ceea ce am greşit. Mai lasă-mi timp să stau plecată la crucea Ta, uimită de o iubire atât de măreaţă şi copleşită de prezenţa Ta.
Te rog atât de mult, mai lasă-mi timp să-mi fac curaj să vin la Tine şi să Te pot privi în ochi…
Asta e tot ce Te rog eu, firul de păpădie din mâna Ta… mai lasă-mi, Tată, timp…

O altă lume am visat şi-un alt fel de iubire…
Am uneori doar visuri colorate în alb şi negru…restul culorilor se ascund şi se încăpăţânează să mi se arate. Şi apoi aştept…aştept să pot colora din nou un răsărit şi un apus, zâmbetul unui copil sau privirea pierdută…
Totul e o schiţă a ceea ce ar vrea să fie operă de artă. Schiţă ieftină, pictori superficiali ce vor să pară artişti…Sau altfel spus, aşa pare să fie uneori viaţa, lumea în care trăim: o scenă de teatru plină de mulţi actori proşti. Actori care au uitat că iubirea se simte si se dăruieşte, nu se mimează sau se joacă la fel ca într-o parodie; actori ce inspiră milă- majoritatea încearcă să machieze adevărata faţă a iubirii cu pudra falsităţii, menită să acopere micile defecte, dar care astfel ies la suprafaţă mai izbitor; rimelul care atrage ameţitor şi rujul care colorează ţipător… Dar iubirea se vrea naturală şi aşa se dăruieşte…o iubire perfectă în inimile unor fiinţe imperfecte…o iubire de Sus…

Atâta vreme am crezut
Că nu mai am nimic în mine…
Mereu rătăcitor pe-un drum pierdut,
Credeam că Te-am pierdut chiar şi pe Tine…

Dar Tu nu m-ai lăsat nicicând;
Ai fost cu mine chiar şi în durere…
Purtându-mă pe braţe orişicând,
Mi-ai adus în suflet mângâiere…

Şi-acum…
Tot ce-mi doresc e să învăţ să Te iubesc
Cu o iubire ce în veci nu moare…
În orice zi spre cruce să privesc
Uimit în orice clipă de a Ta splendoare…