E ceva ce mă însufleţeşte şi îmi face inima să tresalte efectiv de bucurie. E ceva ce mă face să mă înfior şi această înfiorare e tot mai dragă inimii mele, pe zi ce trece. E ceva ce mă face să privesc la ceruri şi la pământ, la toată creaţia şi să mă simt atât de săracă, pentru că nu ştiu ce aş putea să spun ca să laud măreţia Lui. E ceva ce mă face să izbucnesc în plâns, pentru că da, sunt cea binecuvântată peste măsură şi nu merit asta şi totuşi, El continuă să mă binecuvinteze mereu.
Sunt cea păcătoasă, sunt cea care nu merită îndurarea, dar El continuă să îmi tot dea, ca un izvor care se revarsă la nesfârşit în viaţa mea. El e Izvorul drag al sufletului meu, sursa mea de inspiraţie şi de bucurie. El e Cel care-mi dă atâta pace şi mă poartă mereu şi mereu. El e Cel care mă adăposteşte şi mi-e sprijin. El mi-e ţinta spre care alerg şi când simt că alergarea e obositoare, El e aici să îmi amintească faptul că răsplata e pentru cei care aleargă până la capăt, privind neîncetat spre Ceruri.
El mi-e Părinte şi Prieten. De El e sufletul meu îndrăgostit şi după prezenţa Lui tânjesc mai mult decât orice. Mi-e drag, mi-e atât de drag şi cât mi-e dat să fiu aici, o să alerg neîncetat spre El, cu bucurie şi teamă sfântă.
Iubesc pe Domnul şi astăzi vă spun să Il iubiţi şi voi. Şi vă rog, lăsaţi-vă iubiţi de El!
Preaiubitul meu e Unul fără seamăn pe pământ!
Aştept, Doamne, ziua în care voi fi în Ceruri, Sus cu Tine!
Te iubesc!

,,Emoţiile sunt nişte cai sălbatici'', aşa am citit zilele trecute.
Asta înseamnă, cred, că e destul de greu să le stăpâneşti.
Dar adevărul e că nici nu ştiu în ce măsură aş vrea să stăpânesc caii mei sălbatici. Caii mei sălbatici,  care cred eu că sunt albi şi neapărat cu stea în frunte. Uneori sunt tare liniştiţi, sau i-am făcut eu să fie aşa, dar nu vreau să recunosc. Alteori însă, o iau la goană atât de tare, ca şi cum pajiştea verde cu flori galbene şi tot cerul albastru le sunt deschise şi libere pentru ei, să alerge şi să zboare.
Da, nu aş vrea să îi stăpânesc, cel puţin nu atunci când văd un răsărit sau un apus.
Şi nici atunci când ni se opresc privirile şi licuricii, care sunt şi ei prezenţi, încep să se agite tare, îngrozitor de tare şi riscă să se ciocnească unii de ceilalţi.
Sau când îmi imaginez că am văzut un zâmbet sau că în loc de vânt, tu mi-ai atins mâna. Atunci e învălmăşeală de cai sălbatici albi şi de licurici ameţiţi.
Ei sunt ai mei.
Dragii mei cai sălbatici.

sa stiu ca am gasit omul.
dar inainte sa-l fii gasit, sa stiu ca am gasit cu adevarat Iubirea.
 ,,Preaiubitul meu e Unul fara seaman pe pamant."

,,Indulcitu-m-ai cu dorul Tau, Hristoase, si m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste."

On Monday we fall in love.
On Tuesday we hold our hands.
On Wednesday we paint our souls and smile.
On Thursday we say 'I miss you...'
On Friday we kiss. ['it was not my lips that you kissed, but my soul.']
On Saturday we dance. ['dance me to the end of love.']
On Sunday we let our souls sleep embraced.

Today is Tuesday. Hold my hand and never let go...

Reciteam acuma 'jurnalul' pe care il tin, sau cel putin incerc, gandindu-ma ca poate dau peste ceva care sa ma inspire si sa mai scriu si eu pe aici. Si am gasit. Nu ceva ce m-a inspirat neaparat, dar...mi-a adus aminte.
In 31.10.2008 scriam:
Ce a fost frumos astăzi?
Soarele.
Parcul şi soarele.
Oh…toate frunzele căzute pe asfalt şi prin iarbă. Mai ales cele de pe iarbă. Îmi place să calc pe ele, să le aud foşnetul.
Liniştea…combinată cu râsetele copiilor care se joacă mai încolo şi cu ciripitul păsărilor din copacul de deasupra băncii pe care stau. [oare povestesc, cântă? Oare pot să zâmbească? Ce bine că sunt om… ar fi fost dureros de trist să nu stiu cum e să zâmbesc. Ar trebui să zâmbesc mai des.]
Copiii. Cum au fugit la hinte.
Şi fetiţa care i-a spus căluţului sculptat ,,bună dimineaţa!” şi i-a făcut cu mâna.
Te iubesc!

Astazi, 04.04.2009 o sa scriu despre ieri. Pentru ca ieri...a fost o zi minunata.
Ce a fost frumos ieri?
Soarele. Primavara.
Parcul, soarele, copiii.
Mai apoi, florile in par, statul pe iarba, apa, soarele, 'valul', imaginea.Si ieri m-am [l-am] intrebat ce spun oare pasarile. Si apoi am spus ca poate sunt invidioase. Pentru ca noi putem sa zambim si ele nu. Si le-am privit invers.
Stiu ca nu se intelege nimic, dar in sufletul meu se leaga tot. Aseara a fost ca o seara de basm. De fapt, nu stiu cum sunt serile in basme, dar sunt sigura ca seara mea de basm de aseara le-ar intrece pe toate. Am fost fata cu flori in par, o fermecata ametita de minunatia soarelui, o fermecata cu chef de dans si invartit pe strazi.
O sa mai am o seara de basm, cu un apus minunat, cu o rochita alba invartindu-se impreuna cu mine, cu flori in par, apoi va fi numaratul stelelor cazatoare...dar va urma si o dimineata, un rasarit. Si asa voi avea seara si dimineata mea de basm.
De ce?...pentru ca asa incepe...ca'ntr'un vis...
:)

[ca sa fiu in ton cu vremea, astazi postez una dintre poeziile mele preferate.]

Descântec de ploaie
de Ana Blandiana

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

Putea fi si ,,Despre Valentine's". Dar mai bine asa. Nu ma astept sa inteleaga multa lume, dar poate nici nu trebuie. Scriu pentru ca mi-a spus un prieten ca asteapta sa citeasca pe blog ceva scris despre ziua de azi. De ce? am intrebat. Raspunsul a fost simplu: Trebuie sa scrii ceva. Ca doar e Valentine's Day. :)
Ok, iata-ma ca scriu. Cu riscul de a-mi ,,sari" multi in cap, spun ca nu prea sunt adepta acestei sarbatori. Cred in iubire, dar nu prea cred in iubirea care se vrea sarbatorita de Valentine's. Stiti ce e ciudat? Faptul ca multi oameni isi amintesc intr-o maniera asa evidenta despre iubire o singura data pe an, adica pe 14 februarie. E ciudat cum toata lumea alearga de prin 12 februarie pana pe 14 inclusiv, infruntand zapada, frigul, vremea rea, apa care intra in cizme si fulgii care se baga in gura si ochi si vantul care te ravaseste si tot ce e rau, pentru a cauta un cadou pentru jumatatea de atunci. De cele mai multe ori, anul urmator goana se repeta, dar jumatatea e alta.
Mi se pare putin ironic si trist. E trist pentru ca toti vorbesc despre iubire astazi...dar ce se intampla cu ea in celelalte sute de zile care mai raman din an? Aproape nimeni nu-si mai aminteste de iubire, nici ca exista, nici ca trebuie sarbatorita sau aratata. Mai arunci cate un ,,Te iubesc" din varful buzelor, ca sa stii ca ai zis si astazi sau saptamana asta sau luna asta si gata. Si mai mi se pare ciudat cum e atat de comerciala si se vorbeste la televizor si la radio si peste tot si se face atata tam-tam. Si se fac casatorii pentru o zi si parca lumea se prosteste tot mai tare.
Si imi imaginez cum un el si o ea destul de tinerei isi cumpara pentru azi inimioare si ciocolata si spun ,,Te iubesc", desi nici nu stiu prea bine cu ce se ,,mananca" iubirea...Si pe de alta parte, imi imaginez un nenea si o tanti, pe care nu-i mai ajuta bine nici vederea, dar e bine, pentru ca el nu se mai uita cate riduri are ea pe fata si nici ea nu se uita daca el a facut burta sau nu si asta pentru ca se privesc cu sufletul. Si mainile sunt batatorite si timpul care a trecut isi lasa amprenta pe pielea si pe chipul lor, dar asta nu impiedica o mangaiere din inima sau doua maini care se tin strans, in timp ce strabat orasul impanzit de pusti si pustoaice care pretind ca stiu ce e iubirea si pe deasupra o mai si sarbatoresc.
Poate par un pic revoltata. Si poate chiar sunt. Dar nu despre asta e vorba acum. Dupa cum am spus, cred in iubire. Cred in iubire si abia astept sa-l iubesc pe el al meu, dar nu pentru cateva luni, ci pentru o viata intreaga. Si abia astept pentru cand o sa iubesc, sa ne sarbatorim iubirea in fiecare zi. Pentru ca nu am nevoie de Valentine's sa ii arat cat inseamna pentru mine...
Inchei aici...spunand ca daca e sa ne iubim si sa aratam asta, hai sa o facem in fiecare zi, nu doar intr-o zi friguroasa de 14 februarie!

Da...azi nu ştiu despre ce să [vă] scriu. Simt doar că vreau să scriu. Vreau sau am nevoie?! Niciodată nu am fost sigură care mai mult din astea două. În fine, ideea e că sunt fericită. M-a cuprins aşa în mod inexplicabil [bine, există o foarte mică explicaţie] starea de fericire. Şi dacă nu ar fi mama acasă şi nu aş avea vecini nervoşi, aş striga tare de tot, să stie toţi că sunt aşa. Oricum ştiu că aproape nimănui nu-i pasă de fericirea celuilalt, ci dimpotrivă...dar azi nici mie nu îmi pasă de nepăsarea altora.
Iubesc Cerul, iubesc marea, iubesc nisipul ud, iubesc florile şi ploaia, iubesc atingerea dintre picioarele mele goale şi iarbă, nisip, asfalt ud...iubesc când şi cum râde mama, iubesc când vrea să mă ia în braţe pe sus dar nu prea poate, iubesc cuplurile în vârstă care încă se ţin de mână când merg pe stradă, iubesc umbrelele colorate şi mănuşile fără degete, iubesc ideea că într-o zi o să dansez în ploaie, iubesc copilaşii, iubesc minunile şi să descopăr oameni cu minuni în ei, iubesc ceaiul şi ciocolata...o să iubesc privirea şi zâmbetul şi atingerea şi întreaga lui fiinţă. Îl iubesc de pe acum şi o să îl iubesc atunci şi mai mult.
Şi deşi nimic din ce am scris nu pare să aiba legătură sau sens, nu contează. Ideea e că sunt fericită, că iubesc, că am stare dansabilă şi gânduri fluturalnice, că astăzi vreau să fiu fata din poveste, râzânda şi plângânda cu lacrimi mari, care are ochi de ciocolată şi clipeşte odată cu bătaia aripilor de fluturi, care de fapt are fluturi şi flori în păr, bucurie şi credinţă în inimă şi multe visuri şi minuni în minte.
Vă rog, lăsaţi-vă copleşiti de bucurie!

M-am framantat mult inainte sa decid sa postez poezia care urmeaza. Am scris-o in urma cu un an, cand am decis sa incep un jurnal pentru el al meu...indiferent cine ar fi.
Stiu ca pare ciudat si multi ma considera ciudata si aiurea si prea visatoare sau prea complicata sau prea nu stiu cum. Dar azi am decis sa nu imi pese.
Asa ca e pentru tine...tu al meu. Oriunde ai fi, oricine ai fi...Imi imaginez uneori ca asta o sa te aduca la mine…ca asa o sa ne gasim. Ceea ce scriu si rugaciunile sunt drumul catre tine. Sau poate catre mine...

Mă gândesc la tine, cel ce eşti…
Mă gândesc la tine, cel ce ai fost dintotdeauna…
Mă gândesc la tine, cel ce vei fi pentru veşnicii…
Uneori mi-e dor de tine,
deşi nu te-am avut niciodată;
dar mi-e dor…
mi-e dor de privirea ta, de zâmbetul tău, de glasul tău.
Şi mai mi-e dor de mirosul tău, de atingerea ta…
mi-e dor de tot ce ştiu că eşti tu
şi mi-e dor de tot ce ştiu că aş putea fi eu prin tine.
Şi când mi-e dor, privesc la Cer şi nu mi-e teamă,
pentru că ştiu că acolo, undeva,
eşti tu-cel ce eşti, cel ce ai fost şi cel ce vei fi mereu…
…al meu…

Iubesc cartile. Ador sa pierd timpul prin librarii sau biblioteca, rasfoind paginile unor carti, multe straine ochilor mei pana atunci. Iubesc mirosul de carti, fie ca e mirosul cartilor vechi, trecute prin zeci de maini, insotite de nerabdarea de a afla ce ascund urmatoarele pagini, de bucurie, de ras in hohote sau zambete ascunse, de lacrimi sau tristete, fie ca e mirosul cartilor noi, care asteapta sa fie rasfoite, citite, traite...subliniate [asa cum am eu obiceiul :D].
Iubesc sa citesc mai mereu, fie ca ma opresc in parc pe o banca si pierd timpul, asta din perspectiva anumitor persoane...dar din perspectiva mea, il investesc intr-un mod pretios pentru inima si mintea mea [din nou, prea lunga explicatia mea], fie ca citesc in tramvai. Ma distreaza cum se uita unii si probabil in mintea lor spun ceva de genul: ,,uite mai si la fata asta! Fix in tramvai si-a gasit sa citeasca! Nu are timp destul acasa? E extraordinar!" si isi dau ochii peste cap si se uita asa, ca la o fiinta prostuta. Dar cui ii pasa? Mie cu siguranta nu.
Adica, ce e mai rau: sa stai linistit si sa citesti dintr-o carte [si uneori sa mai incepi sa zambesti sau sa te apuce rasul :D atunci inteleg de ce se uita oamenii ciudat la mine] sau sa arati cat esti tu de smecher cu telefonul tau ultraperformant si pe langa asta, sa demonstrezi lumii ce muzica aleasa gadila auzul urechilor tale...si dai drumul la manele? Eheee....dupa cum spunea cineva: Too many freaks, not enough circuses.
Dar lasand pentru alta ocazie discutia despre preocuparile tinerilor din ziua de azi, revin la ideea initiala. Iubesc cartile. Asa ca am decis sa postez din cand in cand citate, fragmente din cartile care mi-au atins intr-un oarecare fel inima si poate chiar mi-au schimbat viata. Poate o sa va starneasca macar asa un pic de tot interesul de a lasa televizorul si internetul si alte tampenii care prea ne ametesc si ne intoxica mintea si o sa doriti sa luati in maini o carte si sa o cititi. Credeti-ma, o carte aparent banala, dar potrivita, poate rascoli si schimba multe in viata unui om.
Sfatul meu...relaxati-va gandind...si citind!

Am spus: Vorbeşte mai încet un pic…
A spus: Dar nu vorbesc tare… Tu auzi prea tare!
Am râs… : Mami, cum e aia om care aude prea tare?
A râs… : Asta eşti tu! Auzi prea tare şi auzi prea multe!
Am zâmbit. Mă cunoaşte. O iubesc.

O altă lume am visat şi-un alt fel de iubire…
Am uneori doar visuri colorate în alb şi negru…restul culorilor se ascund şi se încăpăţânează să mi se arate. Şi apoi aştept…aştept să pot colora din nou un răsărit şi un apus, zâmbetul unui copil sau privirea pierdută…
Totul e o schiţă a ceea ce ar vrea să fie operă de artă. Schiţă ieftină, pictori superficiali ce vor să pară artişti…Sau altfel spus, aşa pare să fie uneori viaţa, lumea în care trăim: o scenă de teatru plină de mulţi actori proşti. Actori care au uitat că iubirea se simte si se dăruieşte, nu se mimează sau se joacă la fel ca într-o parodie; actori ce inspiră milă- majoritatea încearcă să machieze adevărata faţă a iubirii cu pudra falsităţii, menită să acopere micile defecte, dar care astfel ies la suprafaţă mai izbitor; rimelul care atrage ameţitor şi rujul care colorează ţipător… Dar iubirea se vrea naturală şi aşa se dăruieşte…o iubire perfectă în inimile unor fiinţe imperfecte…o iubire de Sus…