noua mea pasiune [zilnic descopăr lucruri minunate care-mi devin în cele din urmă pasiuni] e să privesc întinderile nesfârşite de floarea-soarelui. mi-aduce aşa linişte şi bucurie, încât aproape mă pot imagina întinsă în mijlocul lor, la poveşti. cine ştie ce poveşti ascund florile care urmăresc mereu şi mereu soarele.
şi dacă tot veni vorba, cum colorează frumos şi înseninează privirea un câmp plin cu floarea-soarelui în mijlocul la atâta verde, aşa mi-eşti tu, cel drag al inimii mele, în suflet.
vara asta.
vara asta mi-eşti floarea mea de floarea-soarelui.
n-ai fi zis că ai să ajungi să-mi fii chiar floare, aşa-i?

că eşti copil numai până la o anumită vîrstă s-a înşelat amarnic. Aşa că LA MULŢI ANI dragii mei cu suflet de copil, care încă vă miraţi cu bucurie de te miri ce şi credeţi în minuni şi-n poveste şi credeţi că norii sunt pufoşi şi că îngerii sunt cu noi. Să rămâneţi mereu aşa!
Copila de aici azi e în livada ei cu meri veşnic înfloriţi, în rochia albă cu umeri goi, pe leagănul ce o tot înalţă, unde-i soare şi razele o răsfaţă, trase aproape de chipul ei ca nişte funii fermecate şi mângâietoare
:)

                                                                      foto: Paul Bolduţ

Mă apucă inspiraţia în cele mai ciudate momente. Mă bucuram pentru că pot să citesc oriunde, fie că sunt pe tramvai, autobus sau maşină, dar azi m-am întristat pentru că degeaba pot citi, când mai mare e nevoia să scriu. Şi categoric nu pot face asta într-un autobus zgâlţâitor, care ne scutură bine.
Sunt oameni trişti pe aici, sau somnoroşi sau pur şi simplu plictisiţi, care se uită pe geam, la ploaie sau dincolo de ea. Mai sunt şi femeile cu fuste şi baticuri colorate, care dorm. Mă întreb ce visează. Sau măcar visează ceva?
Azi dimineaţă, în timp ce număram picăturile de ploaie care cădeau pe umărul meu din acoperişul autobusului, am înţeles de ce scriu. De fapt, scrisul e ceva'ul meu. E ceea ce mă motivează, e ceea ce mă inspiră la mai mult şi mă face să mă redescopăr mereu şi mereu. E ceva'ul meu şi nimicul altora. E nimicul celor care spun că scriu prostii şi aiureli şi că asta nu se cuvine pentru o fată de 23 de ani care are acum o slujbă şi pare că şi-a început cât de cât viaţa. Însă ei nu ştiu că viaţa mea nu a început când am terminat facultatea sau am început să lucrez, ci a început de când am început să văd cu adevărat şi să înţeleg. De atunci şi scriu.
Scriu pentru că aşa ştiu să trăiesc. Scriu tot timpul, chiar şi când nu am hârtie şi pix, sau am şi nu le pot folosi.
În mine scriu mereu. Da, scriu în mine, în locul necunoscut de nimeni, unde cuvintele se adună şi înfloresc. Acolo e livada mea cu meri înfloriţi, mereu înfloriţi. Acolo sunt eu, în acea rochie albă, cu umerii goi, cu dragii mei cai sălbatici prin preajmă, şi cu licurii ameţiţi zburând peste tot.
În livada mea cu meri veşnic înfloriţi, înfloresc la nesfârşit flori de cuvinte, cu petale din litere, care adunate fac cele mai fermecătoare buchete. Ramuri pline, care nu se apleacă sub greutate, ci sunt uşoare şi se înalţă tot mai mult înspre Cer.

şi mă mir că fericirea nu dă naştere la aripi. dar ce vorbesc? aripile sunt în noi, ascunse-n umbra noastră.
fericire.
fericire cu gust de senin.
senin cu gust de fericire.
fericire.
mă fericeşti.

E ciudat cum există o legătură directă între zilele cu cer senin şi soare drag şi starea mea de spirit. Aşa că zilele senine fac  inima mea să fie senină şi fac ca dispoziţia dansabilă pe care uneori cred că am pierdut-o, să revină.
Azi sunt fericită, fără un motiv anume. Azi sunt atât de fericită încât am hoinărit din nou pe stradă, cu un zâmbet mare şi îngheţat. Nu de alta, dar deşi pare o zi de primăvară în toată regula, e tot foarte frig.
Dar nu e nimic, pentru că frigul nu mă opreşte astăzi să zâmbesc, să cânt, să dansez şi să fiu fericită.
Aşa că vă dau la toţi câte un zâmbet, venit dintr-o inimă cu cer senin, astăzi. [pentru că da, inima mea are şi cer :)].
Cerul inimii mele zâmbeşte astăzi.
Nu mă întreba cum e aia, înţelege doar şi primeşte.

Să fie, după cum a spus şi dânsa, o dimineaţă copilăroasă. De fapt, rectific. Eu le vreau să fie multe. Multe dimineţi copilăroase şi fericite.
Să fie miros de pâine caldă şi de ceai.
Să fie geamuri aburite, să pot desena pe ele flori şi stele.
Să fie soare frumos şi drag şi nori pufoşi  şi cerul de albastrul acela pe care-l îndrăgesc mai mult decât vei ştii vreodată.
Să fie o carte deschisă, întoarsă cu coperţile în sus,  fix lângă perna mea.
Să fie aşternuturi frumos colorate şi moi.
Să fie frunze pe jos.
Să fiu eu şi să te întreb zâmbind cu ochii: ,,ştii cine îţi zâmbeşte mereu cu drag?''
Şi tu să ştii.

Cum să nu zâmbesc  când privesc înspre Cer şi cum să nu spun ,,Mulţumesc!" pentru o asemenea seară? Ninge şi cred că dacă au existat vreodată tărâmuri fermecate, frumuseţea zăpezii din seara asta nu s-a mai văzut nici măcar acolo. Prin urmare, nu a fost nevoie de nici o rochie super extra nu ştiu cum, nici de bagheta magică, pentru că au ajuns o pereche de cizme călduroase, mănuşi şi fular şi o super dispoziţie dansabilă.
Aşa că, după ce am 'pupat' câţiva fulgi de nea, am pornit la drum pe străzi.
Am cântat cât m-a ţinut gura [şi mai ales vocea] toate colindele pe care le ştiu. Apoi am trecut la paşi de dans, prinsă în îmbrăţisarea dintre zăpada care venea din Cer şi zăpada de pe pământ. De fapt nici nu au fost dansuri, ci încercări nereuşite şi totuşi minunate [pentru mine] de vals. Şi desigur, nu aş putea să uit îngeraşul de zăpadă făcut fix în staţia de tramvai. :D
Deci da, mi-e inima plină de fericire şi încântare.
It's snowin' baby, and I'm lovin' it!

un ceainic. Un ceainic pictat. Dar vezi tu, ceainicul ăsta nu ar trebui să fie ca toate ceainicele pe care le ştim, ci un pic altfel. Adică un ceainic cântăreţ şi vorbăreţ. Da, ai citit bine! Vreau un ceainic pictat frumos, care să îmi cânte sau să îmi spună poveşti şi din el să iasă, desigur, arome de scorţişoară.
Şi uite aşa, ,,când nu am un lucru mi-l fac poveste'' şi atunci e destul de simplu, pentru că e ca şi cum l-aş şi avea.

E amestecătură. De sentimente. De gânduri. De tot felul de licurici ameţiţi care se plimbă prin mintea mea. De sunete. De amintiri. M-am pus aseară să dorm şi eram tristă. Abia aşteptam dimineaţa, să mă trezesc cu chef de ţopăială prin casă. În schimb sunt ca aseară. C'est la vie. Nu e mereu 'en rose', dar nu avem ce să facem.
E interesant cum fiecare om te vede cum vrea. Pe mine, de exemplu, unii mă văd romantică într-un sens bun. Romantică şi visătoare. Alţii mă văd ca pe o visătoare haotică şi habarnistă, pentru că habar nu am că toată chestia cu visele nu mă ajută prea mult în viaţă. Ei sunt cei care mi-ar spune: hey, just cut the crap! Mda. Alţii mă văd şmecheră şi manipulatoare. În urmă cu 3 ani să spunem, nu ştiam cum e aia să manipulezi oamenii. Dar nu'i nimic, că viaţa ne învaţă de toate. Acum mi-e uşor să fiu 'şmecheră' şi să mai manipulez, dar ghici ce? Aia nu sunt eu cu adevărat. Nu sunt nici Diana cea cu replici tăioase, nici Diana care întoarce spatele şi pleacă, nici Diana care tot arată unui om sau altuia că ea e tare şi dură şi nu mai ştiu cum.
Cum mi-a spus cel drag inimii mele, eu sunt fata cu vise, cu multe cărţi, cu dor de soare şi lună şi stele căzătoare si lună-porto. Aşa că pentru cei care vor să ştie cine e cea care îşi [de]scrie sufletul din când în când aici, mă găsiţi uneori, preferabil seara, pe o hintă în parc. Eu sunt cea care mă dau pe hintă în parcul pentru copii. Mă dau tare, pentru că îmi place să simt vântul în păr. Închid ochii şi îmi imaginez că aşa trebuie să te simţi când zbori. ['de-aş fi pasăre să zbor, s-ajung unde mi-e dor...']. Şi zbor pe aripi de toamnă departe. Şi apoi caut stelele. Cel mai fain cer cu stele l-am văzut la Someşul Rece. Ah.. Dar şi aici îmi place. Mereu caut câte o stea căzătoare. Acolo în parc, pe o hintă, într-o seară un pic răcoroasă, m-am găsit pe mine. Şi când sunt acolo sunt eu, feţita de 6 ani care vrea să mănânce 'îngheţată caldă' şi nuga, care mai demult venea acasă cu genunchii juliţi. Apoi sunt copila de 12-14 ani care nu avea curaj să vorbească [virgulă] cu vreun băiat. Apoi brusc apare şi cea de la 20 de ani, când am revenit oarecum cu picioarele pe pământ şi am înţeles un pic ce ţi-e şi cu viaţa şi oamenii. Sunt Diana de acum, care...unii ştiţi cum sunt şi mai sunt şi Diana care îmi imaginez că voi fi peste câţiva ani, deşi nu ştiu dacă voi ajunge acolo.
E o amestecătură azi, nu ştiu cum şi de ce. Dar aveam nevoie să scriu.
Mâine plec. Abia aştept.
Ajunge pe ziua de azi.
Dieu est grand, je suis toute petite.

Azi a fost prima data cand cred ca am multumit pentru semafoare. Motivul o sa para hilar sau de-a dreptul prostesc pentru unii, dar eram pe tramvai, citeam si a fost nevoie sa subliniez repede niste cuvinte peste care mi s-a oprit privirea.
Si iata-ma cum scriu din nou. E ciudat, pe masura ce leg literele imi dau seama ca as vrea sa notez tot mai multe idei. As vrea, pentru prima oara cred, sa stiu sa scriu cu ambele maini sau si mai bine,cu mai multe pixuri deodata. Le-as alege colorate. Ce e pentru suflet ar fi verde [imi place sa cred ca inca e verde sufletul meu si nu a devenit negru sau gri]. Dar si verdele asta ar fi deschis daca ar fi chestii vesele pentru suflet si mai inchis daca ar fi chestii triste. Apoi, cele pentru inima ar fi scrise cu rosu, la fel ca rosul jerseului pe care il iubesc atat de mult si il am acum pe mine, spre disperarea mamei.
Revenind la ceea ce am subliniat, m-am reapucat sa citesc Extrem de tare si incredibil de aproape. Citeam azi pe tramvai si ma gandeam ce lucru mare e ca Domnul ne-a dat o gandire si logica si sens. Adica se dau cuvintele: tine mi-e si pretuiesc dor te de si par sa nu fie nimic. Apoi insa le aranjezi si iese: mi-e dor de tine si te pretuiesc. Si ce lucru mare e sa spui asta si cat de special e sa traiesti asta si cum tresalta apoi inima acelui care stie ca e pretuit. Nu stiu de ce spun toate astea, dar am vrut neaparat sa le scriu.
Ceea ce citeam azi a fost: ,, intelesurile cuvintelor au inceput sa se desprinda de mine ca niste frunze care cad dintr-un copac in rau, eu eram copacul, iar lumea era raul.” Si mi s-a umplut inima de bucurie si am vrut sa izbucnesc in ras tare de tot si sa le spun oamenilor care sigur s-ar fi uitat la mine ciudat ca am aflat ca sunt un copac! Mereu mi-am inchipuit ca sunt un vers, sau o papadie, sau altceva, dar azi mi-am aflat un nou sens. Sunt un copac cu frunze frumos colorate. Iar la mine e mereu toamna si frunzele cad in apa si plutesc si vestea buna e ca inca mai am frunze. Da, lumea s-ar fi uitat si mai ciudat la mine, dar cui ii pasa de privirile lumii cand pentru o clipa simti ca esti fericit?
A inceput ploaia, sunt in mijlocul parcului. Daca nu as fi racita promit ca as sta aici, sa respir toamna si ploaia. Dar va fi si asta in curand. Promit in numele toamnei pe care o iubesc!
In fine, am scris o gramada astazi dar probabil nimic concret pentru multi, dar aparte pentru mine. In plus, azi am promis ca din fata cu zambet trist o sa [re]devin fata cu zambet colorat pe verde. Asa ca o sa fac tot ce imi sta in putinta sa-mi colorez zambetul si sufletul si inima si pe voi sper sa va ametesc mai putin data viitoare.
Va imbratisez cu drag!

Strangers in the night, two lonely people
We were strangers in the night
Up to the moment
When we said our first hello.
Little did we know...
lalalala :))

Da, il ascult pe nenea Sinatra, care m-a fermecat pentru a nu stiu cata oara. Acum parca se combina mai perfect cu atmosfera unei nopti de vara, dupa o ploaie care a trecut prea repede, dar inca o simt.
In pauza de la invatat mi-am dat seama ca dintr-o fermecata am devenit o stresata si ca nu e bine sub nici o forma si de nici o culoare. Vreau sa termin, vreau sa scap, sa ma intorc la a-mi colora sufletul in tot felul de culori, cu acuarele si creioane colorate si alte cele neimaginate pana acum; vreau apoi sa imi gasesc melodia pe al carei ritm sa dansez si sa ma invart toata vara, sa fiu din nou o ametita fermecata, vesela, indragostita si cu sclipiri in privire; vreau sa ma apuc din nou sa gasesc oameni cu minuni in ei si vreau sa ma las gasita, descoperita asa cum sunt, dar nu de oricine. O sa ma mir cu bucurie, o sa stau intinsa pe iarba, o sa ma uit la nori si o sa ma gandesc din nou cu ce seamana, o sa pierd ore in sir la biblioteca, pana o sa ma trimita aia acasa sau o sa ma indrageasca [una din doua neaparat]; o sa citesc, o sa rad, o sa cant; o sa fiu minunata, fermecata, smechera, santajista, dependenta de soare si de cer si de flori si de un el si de o ea si de inca niste ei si ele. :))
Si mai planuiesc pentru vara asta sa mananc pufuleti, vata pe bat si popcorn cu caramel, sa imi fac caiet de retete cu retetele mamei, sa ma plimb desculta prin oras [ha! :>], sa scriu mult, sa-mi [de]scriu sufletul si inima, sa ma [re]gasesc si sa iubesc.
Si acum, dupa ce v-am pus la curent cu planurile mele cu privire la vara, ma intorc la dreptul finantelor publice. :>
Sa fiti fericiti si iubiti si fermecati. :)

Reciteam acuma 'jurnalul' pe care il tin, sau cel putin incerc, gandindu-ma ca poate dau peste ceva care sa ma inspire si sa mai scriu si eu pe aici. Si am gasit. Nu ceva ce m-a inspirat neaparat, dar...mi-a adus aminte.
In 31.10.2008 scriam:
Ce a fost frumos astăzi?
Soarele.
Parcul şi soarele.
Oh…toate frunzele căzute pe asfalt şi prin iarbă. Mai ales cele de pe iarbă. Îmi place să calc pe ele, să le aud foşnetul.
Liniştea…combinată cu râsetele copiilor care se joacă mai încolo şi cu ciripitul păsărilor din copacul de deasupra băncii pe care stau. [oare povestesc, cântă? Oare pot să zâmbească? Ce bine că sunt om… ar fi fost dureros de trist să nu stiu cum e să zâmbesc. Ar trebui să zâmbesc mai des.]
Copiii. Cum au fugit la hinte.
Şi fetiţa care i-a spus căluţului sculptat ,,bună dimineaţa!” şi i-a făcut cu mâna.
Te iubesc!

Astazi, 04.04.2009 o sa scriu despre ieri. Pentru ca ieri...a fost o zi minunata.
Ce a fost frumos ieri?
Soarele. Primavara.
Parcul, soarele, copiii.
Mai apoi, florile in par, statul pe iarba, apa, soarele, 'valul', imaginea.Si ieri m-am [l-am] intrebat ce spun oare pasarile. Si apoi am spus ca poate sunt invidioase. Pentru ca noi putem sa zambim si ele nu. Si le-am privit invers.
Stiu ca nu se intelege nimic, dar in sufletul meu se leaga tot. Aseara a fost ca o seara de basm. De fapt, nu stiu cum sunt serile in basme, dar sunt sigura ca seara mea de basm de aseara le-ar intrece pe toate. Am fost fata cu flori in par, o fermecata ametita de minunatia soarelui, o fermecata cu chef de dans si invartit pe strazi.
O sa mai am o seara de basm, cu un apus minunat, cu o rochita alba invartindu-se impreuna cu mine, cu flori in par, apoi va fi numaratul stelelor cazatoare...dar va urma si o dimineata, un rasarit. Si asa voi avea seara si dimineata mea de basm.
De ce?...pentru ca asa incepe...ca'ntr'un vis...
:)

,,Stiu o planeta unde se afla un domn stacojiu la fata. Nu s-a uitat niciodata la o stea. N-a iubit niciodata pe nimeni. N-a facut niciodata altceva decat socoteli. Si toata ziua repeta la fel ca tine: *Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!* si asta il face sa se umple in pene de trufie. Numai ca nu e un om, e o ciuperca!"
[Micul Print]

Draga micule print, vreau sa iti spun ca si eu cunosc o planeta unde se afla, din pacate, nu doar un singur om stacojiu la fata, ca cel pe care il stii tu. Ma intreb insa ce culoare are sufletul omului stacojiu de pe planeta stiuta de tine. Mie mi-e teama sa ma gandesc la culoarea pe care o au sufletele oamenilor despre care vreau sa iti vorbesc. E plin de ei aici, pe planeta asta unde ne-a fost dat sa locuim.
Probabil marea majoritate au sufletele negre. Negre de suparare. Oboseala cred ca e gri. Asa ca de multe ori se combina negrul cu griul, dar tot nu iese o culoare placuta la vedere. Ei nu stiu ca se vede culoarea sufletului lor, chiar daca incearca sa o ascunda. Stii, asta oricum invatam de-a lungul timpului: sa ascundem. Iubesti? Vai, nu e bine sa arati asta...o sa fii luat de fraier. Iti place sa te uiti la stele si sa iti imaginezi ca danseaza si ca ,,stelele sunt pistruii noptii" sau cerceii lunii si ca undeva, steaua care luceste mai tare e chiar steaua ta? Eh, nu se poate asa ceva, noi suntem oameni seriosi! Cum sa ne ocupam de iubit cu adevarat si de privit la stele si la luna si la nori? Sa nici nu mai vorbim de desenatul cu creta pe asfaltul din parc sau din fata blocului...doar acum avem calculatoare si inca de'alea performante! Societatea evolueaza draga copile si tu, vrei sau nu, trebuie sa evoluezi impreuna cu ea! Tampeniile cu desenatul inimilor si curcubeului pe asfalt sunt vechi. Asta ne invata ei. [macar pe asfalt de am mai mai avea inimi frumoase...dar si alea vor sa ni le ia.]
Revenind la culori. Mai sunt oameni care se simt ca rahatul [sa-mi fie cu iertare, dar asta e adevarul; nu puteam sa o spun mai frumos de atat] si asa le e si sufletul si atunci sunt maro. [incepe sa nu-mi mai placa maroul.] [Aici trebuie sa spun neaparat ce a spus mami: Diana, sterge partea cu rahatul! Nu se cuvine sa vorbesti asa. Ca unii sunt rahat, e partea a doua. Lasa-i sa fie. :))]. [Acum spun sa-mi fie cu iertare, de doua ori.] ...Si toate celelalte care isi fac loc in sufletele lor sunt culori inchise, care intuneca acolo unde deja e destul de intunecat. Si totusi, ei sunt oameni seriosi! Nu-mi place cu ei. Nu-mi place printre ei.
Te simti singur cand, oricat ai cauta, nu prea gasesti un om cu suflet verde. Doar copiii mai au sufletele in culorile curcubeului. De asta ii iubesc si tot de asta imi doresc sa pastrez in mine ceva din copilul care am fost candva. Desi uneori simt ca sufletul meu prinde nuante inchise, nu vreau sa il las. Sunt un om-copil si nu vreau sa devin un om-ciuperca. Vreau sa am sufletul verde pana mor. Si mai prefer sa fiu un om-copil neserios decat un om-ciuperca serios!
Cam atat...

Ceea ce urmeaza sa scriu poate fi foarte usor trecut in randul chestiilor ,,siropoase". Dar m-am trezit mult prea fericita ca sa nu scriu macar o data ceva de genul pe blogul acesta atat de drag inimii mele.
Cum m-am trezit am deschis fisierul in care se afla jurnalul pentru el al meu si am gasit ceva ce am scris in toamna:
* Iubesc toamna si a fost o miercuri in care simteam ca esti al meu, ca inima mea te stie, ca vom fi in scurt timp impreuna. In acea miercuri am iubit frunzele cazute mai mult ca oricand. Le-am iubit culorile, caderea si fosnetul lor sub pasii mei. Am iubit banca dintre copaci, tacerea si soarele…si mai presus de orice, L-am iubit si Il iubesc pe Cel care le-a facut pe toate.

Iubesc toamna si astazi simt ca iubesc la fel de mult si primavara. Poate nu e coincidenta faptul ca azi e prima zi de primavara cu mai mult soare [soare afara, soare in inima mea] si nici faptul ca azi e tot...miercuri. Asa ca astazi pot sa scriu ca e o miercuri in care simt ca esti al meu, ca inima mea o sa te stie candva cu adevarat si ca va veni ziua in care vom fi impreuna. Iubesc zapada care se topeste, soarele care mangaie si parca transforma totul, iubesc sentimentele care se nasc impreuna cu primavara. Sunt o fericita fermecata de soare, de inceputuri frumoase, de blandete si de bunatate, de priviri care spun mai mult decat o gramada de cuvinte [you say it best when you say nothing at all...], de minuni si de o minune in mod special.
Va rog din nou, lasati-va coplesiti de bucurie si uimiti de minunile care se petrec in fiecare zi in jurul nostru [numai de am avea ochi cu adevarat deschisi ca sa le vedem si inimi ca sa le primim si sa le traim].
Sa aveti o primavara fermecatoare, cu pasi de dans, bucurie in inima si zambete pe chip :)

Da...azi nu ştiu despre ce să [vă] scriu. Simt doar că vreau să scriu. Vreau sau am nevoie?! Niciodată nu am fost sigură care mai mult din astea două. În fine, ideea e că sunt fericită. M-a cuprins aşa în mod inexplicabil [bine, există o foarte mică explicaţie] starea de fericire. Şi dacă nu ar fi mama acasă şi nu aş avea vecini nervoşi, aş striga tare de tot, să stie toţi că sunt aşa. Oricum ştiu că aproape nimănui nu-i pasă de fericirea celuilalt, ci dimpotrivă...dar azi nici mie nu îmi pasă de nepăsarea altora.
Iubesc Cerul, iubesc marea, iubesc nisipul ud, iubesc florile şi ploaia, iubesc atingerea dintre picioarele mele goale şi iarbă, nisip, asfalt ud...iubesc când şi cum râde mama, iubesc când vrea să mă ia în braţe pe sus dar nu prea poate, iubesc cuplurile în vârstă care încă se ţin de mână când merg pe stradă, iubesc umbrelele colorate şi mănuşile fără degete, iubesc ideea că într-o zi o să dansez în ploaie, iubesc copilaşii, iubesc minunile şi să descopăr oameni cu minuni în ei, iubesc ceaiul şi ciocolata...o să iubesc privirea şi zâmbetul şi atingerea şi întreaga lui fiinţă. Îl iubesc de pe acum şi o să îl iubesc atunci şi mai mult.
Şi deşi nimic din ce am scris nu pare să aiba legătură sau sens, nu contează. Ideea e că sunt fericită, că iubesc, că am stare dansabilă şi gânduri fluturalnice, că astăzi vreau să fiu fata din poveste, râzânda şi plângânda cu lacrimi mari, care are ochi de ciocolată şi clipeşte odată cu bătaia aripilor de fluturi, care de fapt are fluturi şi flori în păr, bucurie şi credinţă în inimă şi multe visuri şi minuni în minte.
Vă rog, lăsaţi-vă copleşiti de bucurie!

Unii o numesc ,,check list", altii se gandesc la ea ca la ,,things to do before I die"...altii, nu stiu :D Nu stiu nici cum as vrea sa o numesc eu. Nu ma gandesc la ele ca la lucrurile pe care vreau sa le fac inainte sa mor, ci mai bine ca la lucrurile pe care vreau sa le fac cat traiesc. Da, e bine sa privim viata din perspectiva mortii, pentru ca parca ne constientizeaza de anumite realitati, as spune. Dar pana la moarte, avem o viata de trait. Fie ca e viata unei zile, a unei luni sau a multor ani, e viata...asta in cazul in care traim asa cum trebuie. M-am gandit prima data la asta dupa ce am vazut A walk to remember, apoi My life without me, apoi The bucket list...apoi s-a deschis un topic pe aercurat si nu credeam ca o sa imi fie atat de greu sa aleg niste chestii pe care tin neaparat sa le fac de-a lungul vietii...
Lista care a rezultat pana acum e destul de scurta, dar o sa o completez pe masura ce imi vin alte idei. Deci, aceasta postare e just for fun [si da, sa nu pierd pariurile :))] [glumeeesc.] Eventual mai spuneti si voi ce chestii ati vrea sa faceti pana muriti sau cat traiti sau cum vreti voi.
Deci :

1. sa dansez in ploaie. Desculta daca se poate. Cel putin o data singura, cel putin o data cu el al meu. In rest, fara numar :))
2. sa incep o revista crestina pentru tineri [impreuna cu Titus, ca e visul nostru comun.]
3. sa joc intr-un film sau o piesa de teatru :D
4. sa public o carte
5. sa adopt un copil
6. sa iau cursuri de dans
7. saaa mai ma dau cu tiroliana
8. sa beau cafea de la Starbucks
9. sa invat franceza bine de tot
10. sa merg la un concert Gaithers&Signature Sound.
11. aaaa cum am uitat??? sa imi cumpar tooateee cartile preferate.
si sa am biblioteca mea speciala
12. sa strig o data cel putin in gura mare TEEE IIUUBBBEESSCCC!!!!!!!!
13. sa merg la mare [asta suna comun, dar in ultimii ani am ajuns doar la munte]
14. sa merg undeva departe de Oradea numai eu si Crista.
[aici nu dau nici un detaliu :)))]
15. sa o scot pe mama undeva in oras, intr-un loc fain, sa fie o zi a noastra speciala.
to be continued.
16. sa dansez in parc [checked tonight!!! :D]
17. sa imi deschid propria cafenea/ceainarie. nu sunt sigura inca. :)) dar sa fie draguta, cocheta, speciala, cu ceai, ciocolata calda, limonada, betisoare de ciocolata cu care sa invarti in ciocolata calda [:))] siiii multe carti. si sa se poata citi acolo. :D
18. sa gasesc pe cineva special si potrivit, sa cumparam multe baloane colorate, sa le umflam si apoi sa mergem prin parc intr-o zi frumoasa si cu soare si sa le impartim copiilor. Si oamenilor mai in varsta, ca sa se bucure ca niste copii ce au fost candva [dar poate au uitat.] Sau sa lasam baloanele sa zboare asa, libere...
19. sa duc intr-o zi la cofetarie un copilas de pe strada.

Demisie oficială
                        adaptat după ,,Dilemele unui înger” de Ovidiu Rădulescu

Subsemnata F. Diana vă aduc la cunoştinţă decizia mea irevocabilă de a demisiona oficial din funcţia de adult pe care o deţin abuziv.

După o analiză detaliată a situaţiei, m-am hotărât să mă retrag şi să preiau atribuţiile unui copil de şase ani, cu toate drepturile şi îndatoririle pe care le-am avut cândva, dar la care am renunţat de multă vreme cu prea mare uşurinţă.

Vreau să cred sincer, din nou, că bomboanele Tic-Tac sunt mai bune decât banii, pentru că le poţi mânca. Vreau să desenez cu creta colorată pe strada mea atunci când trec oamenii maturi şi importanţi spre serviciu şi să nu-mi pese de stresul lor în lupta cu minutele şi traficul care îi aşteaptă. Vreau să stau întinsă la umbra unui copac, să privesc norii pufoşi care aleargă pe cer şi să mă gândesc cu ce seamănă, să număr petalele florilor, să mă uit la insecte şi să mă întreb de ce adulţii nu fac la fel.

Vreau să mă întorc în trecut, la vremurile când viaţa era simplă, atunci când tot ce ştiam se rezuma la câteva culori, patru poezii, câteva cântecele, zece cifre şi vocea mamei care mă chema la masa când nu-mi era foame sau când eram afară şi mă jucam.

Vreau înapoi, atunci când nu-mi păsa de cât de puţine lucruri ştiam pentru că nici nu ştiam cât de puţin ştiam. Vreau înapoi, atunci când tot ce mi se cerea era să spun săru`mâna vecinilor şi când tot ceea ce îmi doream era o păpuşă Barbie, o ciocolată, pufuleţi sau nuga şi un caiet cu foi albe pe care să desenez.

Vreau să cred ca odinioară, că totul în viaţă este aşa cum îţi doreşti, că toţi oamenii sunt buni şi că totul pe lumea asta e fie gratuit, fie se poate cumpăra cu preţul unei îngheţate la cornet.

M-am maturizat prea mult şi prea brusc şi nici nu mai ştiu când m-am făcut mare. A fost cu siguranţă un abuz regretabil şi îmi cer iertare…

Am ajuns astfel să aflu ceea ce nu ar fi trebuit: războaie şi purificări etnice, copii abuzaţi, abandonaţi şi copii murind de foame, divorţuri, certuri, droguri si alcool în şcoli, prostituţie, justiţie coruptă, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, fraţi învrăjbiţi pentru euro-bani, ură, bârfă, materialism şi mame denaturate care îşi vând, îşi abandonează sau îşi omoară copiii.
Vreau să mă reîntorc la vremea când toţi copiii citeau cărţi folositoare, când muzica era neotrăvită, când televiziunea era pentru ştiri, desene animate şi emisiuni de familie, fără sex explicit şi violenţă implicită la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, cu Tom şi Jerry sau cu Popey Marinarul, basme cu zâne, prinţi şi prinţese şi mai ales, pe mami citindu-mi despre Iosif si fratii săi.

Ce bine era în naivitatea mea, crezând că toată lumea din jurul meu este fericită, deoarece eu eram fericită!

Promit solemn că imediat ce îmi reiau atribuţiile de copil o să îmi petrec după-amiezele încercând fustele şi pantofii cu toc a lu` mami şi făcând haine la păpuşi, împletindu-le părul, jucându-mă în nisip fără să-mi pese că o să murdăresc iar hainele şi o să le rup în genunchi. Când o să fie furtună o să încep din nou să mă rog, să cânt şi să spun toate poeziile pe care le ştiu, crezând din toată inima că asta o să facă sa nu mai fie norii supăraţi şi o să ducă furtuna undeva departe. Când o să mă lovesc o să merg din nou la mami şi o să îi spun să certe uşa de care m-am lovit şi să îi spună durerii să plece la lupul din pădure.

Îmi reiau angajamentul că nu o să-mi mai pese de facturile la telefon, curent, gaze, apă, cablu Tv şi Internet, asigurări de sănătate, taxe anuale de proprietate, credit-card sau de computerul virusat.

Vă asigur că nu o să mai fiu pusă în încurcătură atunci când o să fiu întrebată: "Ce-o să te faci atunci când o să creşti mare?", deoarece acum ştiu: vreau să fiu copil! [mi-e atât de dor să fiu copil pe de-a-ntregul!]
Gata cu plecatul nu ştiu pe unde când ar trebui să dorm şi să visez că sunt o prinţesă şi mă întâlnesc cu prinţul meu, gata cu ştirile despre terorişti, bombe, războaie, crize economice şi căderi de avioane, gata cu bârfele anturajului care nu-mi dau pace nici la biserică, gata cu invidia, gata cu reumatismul, fire albe şi medicamente scumpe.

Gata! Stop! Cedez! Demisionez din funcţia de adult. Vreau să cred în sinceritatea zâmbetelor, nobleţea vorbelor, o lume a cuvântului dat şi respectat, a dreptăţii, a bunului-simţ, a păcii, a viselor împlinite, a imaginaţiei înnobilate, a îngerilor buni şi a omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Vreau să am din nou şase ani şi să stau în braţele părinţilor mei şi în braţele lui Isus!

Fiţi voi mari şi ocupaţi şi îngrijoraţi! Eu ştiu ce vreau…