Fragment  

Posted by: Diana Farcau

 

     Cu ultimele puteri pe care le mai avea în clipele acelea, s-a adunat toată într-un zâmbet. Descoperea cu fiecare zi că atunci când doare, puternic nu ești când urli, ci când te poți aduna într-un zâmbet. Așa că i-a zâmbit, dar cu nespus de multă tristețe. El probabil a crezut că-i bine și dramă nu-i deloc, nicăieri, deși se aștepta să fie. Și tot ce a spus a fost:
   - Bine atunci, mă bucur că ești bine.
   ,,Dar nu-i nimic'' și-a spus ea, ,,puțini oameni știu să vadă un zâmbet că e trist.”
   ,,Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim”, și-a amintit în clipele acelea. ,,Și cum, dragule, ai putea să-mi cunoști tristețea din zâmbet, când nici nu te-ai ostenit până la capăt să mă îmblânzești, cu bucuriile și tristețile mele deopotrivă?”
    Așa că s-a ridicat încet și a plecat.
    Drumul o ducea, nu știa unde. Rostea fără oprire: ,,Sunt puternică! Sunt puternică! Sunt puternică!”
    A tot repetat, până a ajuns să creadă.
    Și a zâmbit apoi, cu fericire și eliberare.

This entry was posted on marți, martie 05, 2013 . You can leave a response and follow any responses to this entry through the Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom) .

0 comentarii

Trimiteți un comentariu