Cu ultimele puteri pe care le mai avea în clipele acelea, s-a adunat toată într-un zâmbet. Descoperea cu fiecare zi că atunci când doare, puternic nu ești când urli, ci când te poți aduna într-un zâmbet. Așa că i-a zâmbit, dar cu nespus de multă tristețe. El probabil a crezut că-i bine și dramă nu-i deloc, nicăieri, deși se aștepta să fie. Și tot ce a spus a fost:

   - Bine atunci, mă bucur că ești bine.

   ,,Dar nu-i nimic'' și-a spus ea, ,,puțini oameni știu să vadă un zâmbet că e trist.”

   ,,Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim”, și-a amintit în clipele acelea. ,,Și cum, dragule, ai putea să-mi cunoști tristețea din zâmbet, când nici nu te-ai ostenit până la capăt să mă îmblânzești, cu bucuriile și tristețile mele deopotrivă?”

    Așa că s-a ridicat încet și a plecat.

    Drumul o ducea, nu știa unde. Rostea fără oprire: ,,Sunt puternică! Sunt puternică! Sunt puternică!”

    A tot repetat, până a ajuns să creadă.

    Și a zâmbit apoi, cu fericire și eliberare.