Poate a vrut să te întâlnească în vale, nu pe o culme. Poate știa că în vale, o să ai inima deschisă. Frântă, mai bine zis, dar întotdeauna o inimă frântă va fi, cumva, deschisă.
Oricât de rău ar părea la prima vedere, nu privi valea ca pe o pedeapsă, ci ca pe o lecție și un lucru necesar. Încearcă să fii mulțumitor pentru că treci pe acolo.
În vale înveți cele mai bune lecții. Înveți smerenia, ascultarea, bunătatea, înveți (în)frângerea.
Valea prin care treci e locul necesar care te pregătește pentru o culme frumoasă. Când o să fii sus, o să ai amintirea locului prin care ai trecut inițial. O să știi mereu că înainte de a fi pe culme, trebuie să fii în vale. O să știi că înainte de reușită, trebuie să vină eșecul. O să știi că un om frumos se formează mai ales când trece prin momente grele. O să știi că aurul se încearcă în foc, și că niciodată nu ni se dă mai mult decât putem duce.
Dacă ai ajuns într-o vale, e valea de care ai nevoie ca să fii mai puternic, ca să fii mai bun.
Nu uita niciodată, valea prin care treci nu-i nicidecum blestemul, ci binecuvântarea.
Micile tale fapte sau manifestări de bunătate pot schimba viaţa cuiva! Să nu te
amăgeşti cu gândul că bunătatea ta nu va fi observată. Întotdeauna, oriunde ai
fi, şi când o să ai impresia că treci neobservat, cineva o să te vadă. Nu mă
refer aici la divinitate, ci mă refer la oameni. Oamenii te văd şi când dau
impresia că nu sunt atenţi. Oamenii te analizează şi te observă, pentru că vor
să facă asta.
Fiecare om vrea bunătatea
cuiva. Un om are nevoie de bunătatatea ta!
Prin urmare, fii
bun. Oferă un loc, zâmbeşte frumos, răspunde politicos, dăruieşte cu drag,
priveşte cu îngăduinţă, ascultă cu interes, respectă.
Sunt micile
manifestări de bunătate care pot să aibă un impact major în viaţa cuiva.
Fii bun! Nu ai
nimic de pierdut.
Așa sunt oamenii în viață ca și călătorii
dintr-un tren: unii se așează cu spatele în direcția de mers. Înaintează
cu spatele, ca să poată avea încă priveliștea celor ce rămân în urmă.
Alții însă, care-s și puțini de altfel, se așează cu fața, și nici nu
mai întorc capul să vadă ce-a rămas în urma lor. Privesc înainte,
atenți, cu privirea îndreptată spre cele ce urmează să vină.
Așa că, la urma urmei, contează nu doar să parcurgi călătoria. Contează și în ce mod.
Cu ultimele puteri pe care le mai avea
în clipele acelea, s-a adunat toată într-un zâmbet. Descoperea cu
fiecare zi că atunci când doare, puternic nu ești când urli, ci
când te poți aduna într-un zâmbet. Așa că i-a zâmbit, dar cu
nespus de multă tristețe. El probabil a crezut că-i bine și dramă
nu-i deloc, nicăieri, deși se aștepta să fie. Și tot ce a spus a
fost:
- Bine atunci, mă bucur că ești
bine.
,,Dar nu-i nimic'' și-a spus ea,
,,puțini oameni știu să vadă un zâmbet că e trist.”
,,Nu cunoaștem decât ceea ce
îmblânzim”, și-a amintit în clipele acelea. ,,Și cum, dragule,
ai putea să-mi cunoști tristețea din zâmbet, când nici nu te-ai
ostenit până la capăt să mă îmblânzești, cu bucuriile și
tristețile mele deopotrivă?”
Așa că s-a ridicat încet și a
plecat.
Drumul o ducea, nu știa unde. Rostea
fără oprire: ,,Sunt puternică! Sunt puternică! Sunt puternică!”
A tot repetat, până a ajuns să
creadă.
Și a zâmbit apoi, cu fericire și
eliberare.
