Nu ştiu.
    Nu ştiu ce-o să aducă anul care vine. Nu ştiu nici măcar dacă o să aducă neapărat ceva. Pentru unii dintre noi cu siguranţă va aduce, pentru alţii nu.
    Dacă ar fi să fac un bilanţ (ah, ce nu-mi place cuvântul acesta!) s-ar rezuma în proporţie de 80% la...lupte şi la lecţii.
    Am început şi am dus o mulţime de bătălii. Unele le-am dus singură, de capul meu şi au fost din start pierdute. Altele le-am dus cu camarazi aleşi, unii cu înţelepciune, dar numai unii dintre ei.
    Am eşuat de multe ori mai rău decât mi-aş fi putut imagina vreodată, am ajuns la capătul puterilor, am avut căderi şi înfrângeri crunte şi răni care încă se vindecă.
    Dar astăzi, în ciuda a toate, stau. Stau în picioare. Stau în picioare în faţa oamenilor, şi îngenuncheată, cu faţa în pământ, înaintea Cerului.
    M-ai învăţat multe în acest an şi nu puţine din lecţiile care mi le-ai dat au fost dureroase. Unele mi le-am cerut eu să fie aşa, prin încăpăţânare, iar altele au fost obligatorii.
    M-ai învăţat că toţi oamenii pe care mi i-ai dăruit sunt aici doar pentru un timp şi că la un moment dat, o să plece. Morala a fost să nu întârzii în a spune ,,te iubesc''. Morala a fost să nu amân să trăiesc clipe frumoase şi preţioase alături de cei dragi. Mâine s-ar putea să nu mai am ocazia.
    M-ai învăţat că moartea e o realitate, dar ce important e să poţi să mori liniştit, cu inima plină de frumuseţea Cerului, nu de murdăria şi urâţenia lumii în care trăim. Morala a fost să nu mai imi fie teamă să închid ochii, gândindu-mă că poate nu o să îi mai deschid. Morala a fost să trăiesc frumos. Morala a fost să nu mă tem să vin Acasă, la vremea rânduită de Tine.
    M-ai învăţat că oamenii sunt cum sunt, şi că doar Tu ai puterea să îi faci să se schimbe.
    M-ai învăţat că multe lucruri sunt aparent importante, dar puţine sunt cu adevărat. E importantă iubirea şi bunătatea şi smerenia, nicicând răutatea gratuită, şi ura şi îngâmfarea.
    M-ai învăţat să-mi aleg bine ţinta şi odată aleasă, să nu mă abat de la ea. Morala a fost să merg mai departe, indiferent de obstacole. Şi să nu mă tem să merg pe calea pe care doresc să merg.
    M-ai învăţat că drumul mai uşor nu e întotdeauna drumul cel bun şi că a merge pe el din comoditate sau pur şi simplu pentru că mă complac într-o stare sau alta, din obişnuinţă sau lipsă de curaj, e o prostie. Morala e că orice luptă trebuie dusă până la final.
    M-ai învăţat să ţin cu dinţii şi să lupt cu tot ce sunt pentru ceea ce iubesc şi aş vrea să am. Răsplata nu e a celor laşi, ci a celor care merg până la capăt.
    Ar mai fi multe de spus, unele lecţii le ţin pentru inima mea, ascunse acolo.
    Nu ştiu ce urmează în anul care vine. Nu ştiu nici măcar dacă voi ajunge să fac un bilanţ ca acesta peste 12 luni.  Ştiu doar că oricâte zile voi mai avea şi vor veni, vreau să le trăiesc cum trebuie.
    Şi mai vreau un lucru. Vreau să îmi cer iertare. Pentru că nu am iubit cum trebuia, pentru că nu am arătat ce simt, pentru că am lăsat de atâtea ori să fiu paralizată de frică, pentru că am ratat ocazii, pentru că nu am ales, pentru că am vorbit când trebuia să tac şi pentru că am tăcut când trebuia să spun ceva.
    Iartă-mă. Te iubesc şi Îţi mulţumesc!
    Îţi mulţumesc pentru anul care astăzi trece şi pentru cel care începe în curând.
    Rămân cu Tine.
    Rămân a Ta!

    ,,La mulţi ani şi cum se zice? Să ai parte de tot ce vrei!’’

     Şi Te-am rugat în secunda următoare, în tăcere, să mă fereşti de asta. Nu vreau să am parte de tot ce îmi doresc, ci de tot ce ştii Tu că trebuie să am.
     Cu lacrimi în ochi, Îţi mulţumesc pentru că până acum m-ai păzit şi nu ai cedat insistenţelor mele. Numai Tu ştii de câte ori mi-am dorit şi am cerut lucruri care mi-ar fi adus nenorocirea şi nefericirea.
     Îţi mulţumesc pentru că până acum nu m-ai lăsat în voia minţii mele şi pentru că, într-un fel sau altul, mi-ai păzit inima. Iartă-mă pentru clipele în care am uitat că întâi de toate, e datoria mea să o păzesc şi să am grijă de ea.
     Iartă-mi nesăbuinţa şi adeseori prostia, iartă-mă pentru că am fost un copil sâcâitor şi necugetat.
    Astăzi, de aici de jos de unde sunt, Îţi spun că Te iubesc şi că tot ce am, e numai datorită Ţie.
    Fie că o să fie ani mulţi sau ani puţini, în sărăcie sau belşug, cu sănătate sau boală, în vale adâncă sau sus pe culme, oricum ar fi anii ce urmează, Te rog să fii cu mine ca până acum. Cu Tine vreau să fiu, până la capăt.
    Te iubesc Tatăl meu scump!

    ,,şi ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?''

    Da, te întreb astăzi, ce-ar folosi unui om să câştige orice avuţie, cât de mică sau mare, dacă şi-ar pierde liniştea?
    Care ar fi preţul pentru bucuria din inima ta? Dar pentru iubire, pentru acea iubire pe care nu sperai să o găseşti şi cu atât mai puţin să o trăieşti?
    Pentru ce anume ai da momentele de fericire şi emoţia îmbrăţisării?
    Ce-o să fie mai de preţ decât acea privire sau decât acele ore?
    A început să se lase tăcerea.
    Degeaba vorbeşti de tăcere, fată dragă. E degeaba, când ştii prea bine că asta-i realitatea şi că uneori, preţul renunţării e prea mare.


[un singur lucru ar mai fi de spus: niciodată să nu uiţi de inima ta...]

    Scriam la un moment dat despre diferenţa dintre lucrurile de care (aparent) ai nevoie şi lucrurile de care ai cu adevărat nevoie. Scriam despre cât de fină e linia care le desparte, adeseori aproape imperceptibilă. 
    Şi tot atunci am scris (şi m-am gândit mult) la luptele pe care le ducem atât de des, cu toate că unele nici măcar nu ne sunt destinate nouă.
    Dacă e să privesc în urmă, la ultimii ani în mod special, sunt încântată şi dezamăgită în acelaşi timp. Încântată pentru că am început, în sfârşit, să învăţ să iau lucrurile aşa cum sunt, fără a fi extrem de tentată să le îmbrac în nuanţe de roz (care nu există defel în anumite situaţii).
    Am învăţat în sfârşit că viaţa nu-i nici roz, nici neagră. Nu ştiu dacă vieţii îi e dat să fie într-o culoare. Nu mai văd viaţa ca pe un tablou ce aşteaptă să fie pictat, ci ca pe un drum care-i combinat deseori cu un câmp de luptă (,,all you can do is try to know who your friends are as you head off to the war’’ – şi m-am întrebat şi te-am întrebat atunci pe cine ai lua la luptă cu tine…)
    Ceea ce scriu acum nu e o perspectivă pesimistă asupra vieţii. Sunt doar realistă (acut realistă, vorba ta).
    Fiecare zi e o luptă.
    E o luptă să iei decizii corecte. E o luptă să fii om (nu trup cu viaţă, care trece prin viaţă, ci om).
    E o luptă să fii bun, dar nu fraier sau naiv.
    E o luptă să primeşti şi să ştii ce trebuie să primeşti în viaţa ta, şi e o luptă şi mai grea să înţelegi că uneori, vine timpul să dai drumul.
    E o luptă să termini şcoala, să-ţi găseşti un loc de muncă, să-ţi aranjezi cumva viaţa şi toate astea să le faci nu pentru că simţi că-i eşti dator unuia sau altuia, ci ţie. Datoria e între tine şi Dumnezeu.
    Spuneam înainte că pe lângă încântată, sunt şi dezamăgită. Dezamăgirea vine în mare parte din faptul că mi-a luat aşa de mult să învăţ anumite lucruri. Şi pentru că nu am vrut să le învăţ din prima şi m-am făcut că plouă, unele experienţe (dureroase sau pur şi simplu mai puţin plăcute) s-au repetat. Pentru că asta-i ideea lucrurilor care se tot repetă. Să ne înveţe ce nu am acceptat din prima.
    Astăzi simt că nu (vă) mai scrie Diana, copila fermecată, ci Diana, tânăra care se pregăteşte şi doreşte să devină o femeie înţeleaptă, capabilă să fie ajutor potrivit şi să stea tare, indiferent ce ar veni.
    Astăzi mi-e clar scopul. Mi-a devenit clar, în sfârşit, ceea ce trebuie să fiu. (,,Simplă cu tente uşoare de sofisticată’’, asta ai spus. Atunci am zâmbit. Acum nu ştiu ce să cred despre asta)
    Lupt să devin femeia care nu se teme de...luptă. Femeia care o să înfrunte orice ar veni cu mult calm, cu zâmbet pe buze şi cu încrederea deplină în inimă că mi-e dat să câştig numai acele lupte care trebuie câştigate.
    Nu spun că nu o să mă tem sau că nu o să fiu adesea tulburată. Nu o să mă las însă dărâmată, ci o să rămân în picioare, chiar dacă nu prin propriile mele puteri (de-atâtea ori m-ai ridicat şi m-ai ţinut, Tată drag, încât am impresia că nu am căzut niciodată, ci doar m-am oprit.)