La început, oamenii pot să ţi se pară minunaţi. E doar o minunăţie care te încântă şi care da, uneori orbeşte. Însă cu trecerea timpului, pe măsură ce îi cunoşti, ajungi să le vezi şi părţile mai puţin bune şi nu atât de încântătoare. Iar asta, cu siguranţă îî face mai greu de iubit.
Dar unde-i iubirea adevărată dacă iubeşti un om perfect? Nu e, aş spune. De asta, ce bine-i că nu există oameni perfecţi. Există oameni frumoşi, unii mai uşor de iubit decât alţii. Dar nimeni nu-i foarte uşor de iubit. Dar şi asta e bine, cred, pentru că ar trebui să scoată ce-i mai bun din noi, în primul rând. Ştiu ce o să spuneţi unii, că vorbesc despre ceea ce nu există de fapt. Dar asta cred şi după asta încerc să trăiesc, cu gândul că iubind, trebuie să devenim mai buni.
De asta mă şi rog să mă ajute Domnul să nu fiu niciodată superficială, să nu mă poticnesc în defectele nimănui, pentru că şi eu le am pe ale mele din plin şi totuşi, El alege să mă iubească.
Doar despre asta-i vorba azi şi mie îmi spun în primul rând: învaţă să iubeşti, fără a fi orbită. Învaţă să vezi cum e totul de fapt, iar apoi iubeşte, dacă asta alegi. Iubirea aceea o să îî transforme pe ceilalţi în cei mai frumoşi dintre pământeni. Asta e puterea ei, putere care transformă de veacuri, care a transformat păcătoşi în aleşi ai Cerului, oameni răi în oameni buni, oameni mai puţin frumoşi [la suflet], în cei mai frumoşi de pe faţa pământului.
,,dar în cele cereşti, eşti atât cât iubeşti.''
Îmi tot spun că e aşa cum e scris, şi toate lucrurile lucrează spre binele nostru. Chiar când aparent binele acela pare să fie undeva departe de noi. Chiar şi când totul pare să meargă invers decât ar trebui. Cine-a spus că uneori nu avem nevoie în viaţă şi de puţin invers?
Nu ştiu uneori unde-i binele în tot. Probabil însă nici nu trebuie să ştiu. Dar cu siguranţă trebuie să învăţ să cred că binele-i acolo.
Mai multă fericire să-mi aducă trăitul prin credinţă, asta trebuie să-nvăţ.
cine nu vrea să o ia pe drumul bun, să o ia pe unde-a vrea.
