Nu cred că fericirea depinde de cât de mult un om are. Niciodată nu s-a măsurat fericirea adevărată în cantitatea lucrurilor materiale. Nu înţeleg oamenii care-şi raportează fericirea direct la bunăstare şi nu la bunătate. Nu pricep nici de ce se presupune mereu că automat un om bogat e fericit, iar un om sărac e cel mai nefericit. Nu-ţi umple sufletul maşina şi nici casa, nici ceasul de marcă sau dulapul plin cu haine. Poate să pară ca e aşa. E o minciună însă.
    E greşit să crezi că fericirea depinde de o persoană sau alta. Aici mă simt şi eu. Sunt dependentă din punct de vedere emoţional şi iubirea celorlalţi mă fericeşte exagerat de mult. Depind prin urmare şi de manifestările lor exterioare a ceea ce presupun că simt faţă de mine. Cel mai mic gest de afecţiune sau de interes mă umple de bucurie, iar dezinteresul...da, mă face să sufăr. Nu-i o atitudine sănătoasă şi încerc să mă educ în acest sens.
    Noua lecţie zilnică pentru mine? Deschide ochii Diana, aminteşte-ţi de ceea ce ai ca persoană, ca suflet. Aminteşte-ţi de tot ceea ce ţi s-a dat, ca şi dar şi har nespus. Aminteşte-ţi apoi de oameni, de lucruri. Aminteşte-ţi de toate şi mulţumeşte. Nu trăi viaţa nemulţumită şi nemulţumitoare. Nu uita însă că dacă ai ceva, ai acum. Nimic nu ţi-e garantat şi pentru ziua de mâine.
    Toţi am primit atât de mult, doar de-am învăţa să vedem cu adevărat.
    În final, lecţia nu e doar mulţumirea. Lecţia-i să înveţi că fericirea nu depinde de alte lucruri sau de alţi oameni. Fiecare e atât de fericit, pe cât se lasă să fie.

şi cum descoperi că lucruri pe care le-ai ţinut departe de tine, îţi pot aduce fericirea în moduri nebănuite. Nebănuit cu siguranţă a fost faptul că 2 ore petrecute la filarmonică într-o joi o să mă facă să iubesc şi mai mult muzica. De fapt, nu e doar vorba de a iubi muzica, pentru că asta nu-i o noutate. Noutatea a fost şi continuă să fie cât de diferit mă simt când sunt acolo.
    Ajunge să-mi închid ochii şi să las muzica să mă invadeze până în adâncuri, până în cele mai tăinute colţuri din sufletul meu. Mă poartă departe şi uit de mine, uit de oameni, uit de lume. Preţ de două ore, mă las răscolită şi concert după concert, rapsodii şi simfonii, toate mă duc atât de departe şi mă umplu cu atâta fericire... Şi ce bine-i să ţin din nou fericirea în mine, şi să nu mă pot opri din a zâmbi. Pot hoinări liniştită şi desculţă pe pajişti cu iarba înaltă şi moale, sau undeva pe malul mării. Acum mă simt pe culme, acum în vale. Mă poartă în depărtări şi mă aduce înapoi şi cât sunt acolo, simt că totuşi este şi bine-n lume. Simt, cu adevărat, că în final totul va fi bine.
    Şi mai mă face să fiu cel mai fericită şi cel mai tristă, la fel ca toamna [poate de-asta le iubesc în egală măsură, pe ea, doamna toamnă şi pe ele, serile de joi la filarmonică.] Mă tulbură şi-i o tulburare ciudat de dulce şi apoi mă linişteşte şi uite-aşa mă invadează pacea.
    Mi-am găsit liniştea deplină din timpul săptămânii şi n-aş înlocui-o cu absolut nimic.
    Aşa că dacă de-acum o să te-ntrebi unde-mi trăiesc serile de joi, răspunsul e simplu: în sala cu alb şi auriu, pe-un scaun roşu.
    O să mă recunoşti uşor.
            Sunt fata care stă cu
                  ochii-nchişi,
                    zâmbind.

Să caut bucuria. Să caut pacea. Să urmăresc lucrurile care aduc mulţumire şi mă fac să fiu împăcată eu cu mine. Să mă implic în relaţii sănătoase şi echilibrate. Să nu fac excese, decât când vine vorba de credinţă, linişte, bucurie, seninătate.
Da, să fiu senină şi încrezătoare. Să îmi amintesc că totul are un sfârşit, dar contează şi cum e sfârşitul şi drumul până la el.
Să fac bine, dar să nu aştept nimic în schimb.
Să nu mă las înfrântă de ceea ce-i pământesc, dar să-mi amintesc că uneori El va dori să mă frângă.
Să nu mă tem de căderi, ci să caut ca ele să-mi ajungă înălţări.
Să caut să fiu pe culmi, dar să nu mă tem să fiu şi-n vale.
Să-mi amintesc neîncetat care mi-e ţinta şi să nu mă abat de la ea.
Să cred că  ceea ce aştept există şi că voi primi la vremea rânduită de Domnul.

că iubirea nu-i ceva în care fiecare luptă singur sau unul luptă împotriva celuilalt. iubirea e ceva pentru care se luptă împreună.

că mult timp am tăcut aici. Şi tăcând aici, am încercat să tac şi în mine. E adevărat însă şi că mereu ne întoarcem la ceea ce iubim. Tăcând şi încercând să stai deoparte, ajungi poate să iubeşti şi mai mult şi să realizezi că linia dintre lucrurile de care aparent ai nevoie şi cele de care chiar ai cu adevărat nevoie e foarte fină. Uşor se pot amesteca, ele între ele şi asta nu-i de dorit.
E adevărat că lupte ducem în fiecare zi, pentru că lupta face parte din viaţă.  Însă nu toate ne sunt obligatorii. Ne place să ne numim luptători, dar puţini suntem şi înţelepţi. Am realizat asta recent, că am dus atâtea lupte care nici nu-mi erau destinate şi nici nu mă priveau. Şi înţelept ar fi fost să stau cuminte, dar deh...cuminţenia se învaţă şi ea.
E adevărat că niciodată nu trebuie să mizezi pe dragostea cuiva şi să faci nebunii, ştiind că sigur persoana aceea va rămâne acolo. Da, va rămâne probabil, dar ce rost are să răneşti intenţionat un om care ştii că te preţuieşte? Prea multe inimi se frâng pentru o clipă necugetată. Şi acesta-i un preţ ce nu merită plătit. Pentru nimic în lume.

ţi-am spus cândva să trăieşti viaţa ta, nu pe a altora.
de ce nu mă asculţi?

[da, de ce nu te asculţi?]

Sunt tristă.
Aştept Crăciunul.
Nu simt că vin Sărbătorile. Asta mă întristează nespus. Am intrat într-un soi de amorţeală, de ,,atât de aşa şi-aşa''; cred că de asta nici nu am mai scris. Deşi motive am, din plin. Am fericire multă pe de o parte. Dar numai pe de o parte.
Şi uite-aşa mi se amestecă ziua între uneori şi alteori. De dimineaţa până seara e uneori în mare parte, cu mici pauze de alteori. Atunci sufletul parcă-mi respiră aer curat, atât cât să o pot duce mai departe, până seara.
Seara mi-a devenit partea preferată din zi, undeva după ora 22. Atunci devine alteori şi ce bine-i să ţin iubirea în suflet, cum ţin o cană de ceai, care mă încălzeşte pe deplin, oricât de rece aş fi.
O concluzie sigură nu am. Decât că poate, niciodată nu vom putea să avem pe deplin ceea ce dorim. Cel puţin asta am învăţat în ultima lună: când ţi se dă într-o parte, ţi se ia dintr-alta.
Cu siguranţă, trebuie să ştii sigur ce anume vrei. Numai atunci ţi-e clar scopul şi numai atunci te înarmezi ca să lupţi până la capăt.
În mijlocul a tot, Îţi mulţumesc pentru că mi-ai ascultat rugăciunea şi nu-mi laşi sufletul să devină gol. Cu tristeţe sau bucurie, mi-L umpli mereu, aşa cum Te-am rugat atunci. Mulţumesc pentru că eşti Păzitorul sufletului meu. Ce-aş fi oare, fără de Tine?
Şi îţi mulţumesc şi ţie, cel ce te ştii, pentru că-mi înţelegi privirea. Şi vocea. Şi tot ce sunt.
,,Ce bine că eşti...''

Când oamenii îţi spun că nu mai ai nimic, Dumnezeu îţi spune că ai totul, prin El!