Cred acum că nu doar încercările, ci şi harul şi binecuvântările vor să ne înveţe ceva. Nu ştiu cum să o spun în clipa asta ca să fie pe măsura a ce simt, dar mă întristez nespus când văd oameni care trăiesc ca şi cum tot ce au li se cuvine de fapt. Iar când mă văd pe mine că tind să iau ca normalitate minunile şi harul, mă scutur bine ca să-mi revin.
Şi-mi zic: nu e normal că poţi să te bucuri de răsărit sau de apus! Nu, Diana, nu e normal să poţi să vezi chipul mamei şi să o vezi cu cât drag te priveşte când ajungi acasă de la lucru, nu-i normal nici să poţi coborî scările sărind, sau că poţi să alergi desculţă. Nu-i normal nici că poţi auzi muzica, muzica de oriunde ar veni ea, în felurile minunate în care există.
Normal şi potrivit lumii în care trăim ar fi să ai după cum meriţi, dar ce bine că Domnul nu e un Dumnezeu al normalităţii, ci al extraordinarului. Nimic din ce am nu am pentru că merit, şi Îi mulţumesc pentru că nu-mi face după cum merit, şi nu face nici lumii acesteia. Încă.
E har tot ce am, e har nespus şi de asta mă rog să învăţ să trăiesc mulţumită şi mulţumitoare, pentru că îmi tot dă, şi-mi dă cu drag.
Şi ce altă dovadă de iubire aş mai putea să îndrăznesc să-I cer când El, dragul inimii mele, mă copleşeşte iubindu-mă nespus, zi de zi?
Datorită Lui, nu-mi trăiesc viaţa nici măcar pentru o secundă în normalitate sau banalitate, ci din minune în minune.
Sunt, cu adevărat, cea binecuvântată şi iubită peste măsură.