Cred că un lucru pe care, din păcate, l-am învăţat bine de-a lungul vieţii şi l-am tot experimentat până în urmă cu ceva timp, a fost să mă amăgesc singură, să mă mint. Mi-a plăcut să cred că văd, că simt, că aud, că mă bucur, că pot să mă descurc de una singură, că traiesc! Şi a fost oare aşa?… Nu! Am avut ochi închişi, inimă împietrită, urechi surde, bucurie falsă…şi mi-am condus viaţa cum nu se poate mai prost. Mi-am scăldat inima în clipe de bucurie atât de trecătoare şi am trăit doar din iluzii.
A fost o alergare continuă… Până când m-ai oprit. Sleită de puteri, m-ai făcut să văd marele nimic pe care am reuşit să îl strâng. Dar nu mi-ai aruncat asta în faţă, pentru că ştiai că o să mă doară îndeajuns de mult eşecul. Ci blând, mi-ai pus tină pe ochi şi abia atunci am văzut cu adevărat. Mi-am văzut propriul nimic, am văzut că fără Tine nu pot să trăiesc cu adevărat.
Acum ştiu că trebuie să învăţ să renunţ la mine zilnic, la tendinţa de a face lucrurile în felul meu. Trebuie să învăţ să Te las să Îţi faci voia pe deplin în viaţa mea. Da, e uşor când se întâmplă chestii faine…e uşor atunci să spun “Mulţumesc Tată! Am încredere deplină în Tine!”. Dar în zilele când ceea ce îngădui Tu mă doare, parcă nu mai pot să spun din inimă “Multumesc”. Atunci credinţa mea scade, scade în mod dramatic şi simt nesiguranţa şi teama din plin. Şi nu mai e fericire, nici încredere, nici mulţumire, nici speranţă… Şi încep să mă agit şi să caut bucuria cu disperare. De aceea, am nevoie să învăţ să mă abandonez în braţele Tale. Sper că la un moment dat credinţa va creşte şi teama se va micşora. Vreau şi trebuie să pot să renunţ la mine. Nu voia mea, scumpul meu Tată, ci voia Ta să se facă pe deplin în viaţa mea şi în mine!
Tu eşti totul în toate şi fără Tine, Isuse al meu…sunt nimic!
Nu vreau iluziile mele, ci vreau realitatea binecuvântată pe care numai Tu mi-o poţi da! Nu vreau bucuriile trecătoare ale lumii, ci vreau să fac din Tine bucuria mea veşnică şi râsul senin al inimii mele.
Ia-mă, Tată, aşa cum sunt…