Lucrurile sunt în primul rând între tine şi Dumnezeu. Toate celelalte vin pe locurile următoare. Şi am învăţat, din nou, că orice tentativă de a schimba această ordine provoacă haos. Nu haos în Univers, ci un haos cumplit în viaţa ta.
Şi tot în legătură cu asta, sunt oameni care se cred deştepţi, atât de deştepţi şi şmecheri încât cred că totul le e la îndemână şi că nu există consecinţe. Sau cred pur şi simplu că pot să Îl manipuleze pe Dumnezeu. Din fericire însă, Dumnezeu nu se lasă fraierit. E înţelept şi nimeni nu se aseamănă cu El.
Aşa că e important să nu ne considerăm mai deştepţi decât Dumnezeu.

Le-am postat iniţial sub formă de aşa zise reguli, dar nu-mi plac aşa. E mai uşor să spun ce simt şi ce gândesc când nu trebuie să adaug şi numere de ordine. Astfel că o să le postez din nou, dar de data asta pe rând.

La fel ca orice altă persoană, am principii care îmi ghidează viaţa, majoritatea învăţate de pe urma propriilor greşeli. Aşa am înţeles, mai înainte de orice, că nimeni şi nimic nu e mai important decât Dumnezeu. Prin urmare, niciodată nu trebuie să Îl punem pe locul doi. Când tindem să facem asta, ar fi bine să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă ar face El asta cu noi. O clipă, o singură clipă să nu mai fiu prioritară pentru El şi cred că s-ar alege praful din mine.

E ciudat cum există o legătură directă între zilele cu cer senin şi soare drag şi starea mea de spirit. Aşa că zilele senine fac  inima mea să fie senină şi fac ca dispoziţia dansabilă pe care uneori cred că am pierdut-o, să revină.
Azi sunt fericită, fără un motiv anume. Azi sunt atât de fericită încât am hoinărit din nou pe stradă, cu un zâmbet mare şi îngheţat. Nu de alta, dar deşi pare o zi de primăvară în toată regula, e tot foarte frig.
Dar nu e nimic, pentru că frigul nu mă opreşte astăzi să zâmbesc, să cânt, să dansez şi să fiu fericită.
Aşa că vă dau la toţi câte un zâmbet, venit dintr-o inimă cu cer senin, astăzi. [pentru că da, inima mea are şi cer :)].
Cerul inimii mele zâmbeşte astăzi.
Nu mă întreba cum e aia, înţelege doar şi primeşte.

Ai vrea să numeri stelele cu mine?
Să stăm, privind la Cer, îmbrăţişaţi?
Să simt că sunt  doar eu cu tine
Şi de lumina lunii să fim mângâiaţi.

Ai vrea doar să privim unul la altul
Lăsând să piară vorbele ce nu-şi au rost?
Căci doar în ochii tăi văd cerul
Şi cerul mi-este unic adăpost.

Ai vrea să stai aici o veşnicie,
La fel ca-n prima zi să îmi zâmbeşti?
Purtaţi de vântul ce adie
Ca-n mii de vise, cu mine să dansezi.

Ai vrea să vreau să te păstrez o viaţă
Şi-apoi să fiu a ta şi sus în Cer?
Căci în curând va fi o dimineaţă
Şi să te am şi-atunci e tot ce sper.

,,Emoţiile sunt nişte cai sălbatici'', aşa am citit zilele trecute.
Asta înseamnă, cred, că e destul de greu să le stăpâneşti.
Dar adevărul e că nici nu ştiu în ce măsură aş vrea să stăpânesc caii mei sălbatici. Caii mei sălbatici,  care cred eu că sunt albi şi neapărat cu stea în frunte. Uneori sunt tare liniştiţi, sau i-am făcut eu să fie aşa, dar nu vreau să recunosc. Alteori însă, o iau la goană atât de tare, ca şi cum pajiştea verde cu flori galbene şi tot cerul albastru le sunt deschise şi libere pentru ei, să alerge şi să zboare.
Da, nu aş vrea să îi stăpânesc, cel puţin nu atunci când văd un răsărit sau un apus.
Şi nici atunci când ni se opresc privirile şi licuricii, care sunt şi ei prezenţi, încep să se agite tare, îngrozitor de tare şi riscă să se ciocnească unii de ceilalţi.
Sau când îmi imaginez că am văzut un zâmbet sau că în loc de vânt, tu mi-ai atins mâna. Atunci e învălmăşeală de cai sălbatici albi şi de licurici ameţiţi.
Ei sunt ai mei.
Dragii mei cai sălbatici.

Tot ce-am căutat zilele astea a fost un colţisor cald şi o ceaşca plină cu ciocolată caldă.
Mi-e dor de primăvară. Un pic de vară. Şi mi-e foarte dor de toamnă.
M-am săturat să aştept zgribulită şi cu picioarele îngheţate în staţiile de tramvai. M-am săturat să umblu înfofolită, cu fular şi mănuşi şi multe bluze.
Mi-e dor de adieri calde de vânt, de soare frumos şi cer senin, de stat pe mal şi privit la cer. Mi-e dor de sandalele comode cu care hoinăresc zâmbind pe străzi.Mi-e dor de pomi înfloriţi şi de păpădii. Mi-e dor de parcul plin cu copii care râd şi se joacă.
Aşa că aş vrea să dorm şi să mă trezesc peste două luni.
Să mă trezesc în acea dimineaţă veselă şi frumoasă de aprilie, cu soare şi nori frumoşi.
Şi chiar dacă tu nu eşti, să nu fiu tristă, ci să îmi iau o carte şi să merg pe mal.
Somn uşor.

Îmi plac poveştile.
Îmi plac mult. Îmi plac atât de mult încât am început să invetez. Poveşti cu mine. Poveşti despre mine. În mintea mea. Mă văd bună sau rea; mă văd luptând, apărând. Mă văd cucerită şi iubită. Mă văd spunând lucruri, mă văd plecând departe şi apoi mă văd venind înapoi schimbată.
Îmi plac poveştile.
Unele mă fac să zâmbesc.
Dar în final, nu ştiu dacă poveştile cu mine îmi fac bine.
În loc să inventez asemenea poveşti, ar trebui să încep să îmi construiesc realităţi.
Cu adevărat, mai mult decât de poveşti, am nevoie de realităţi.

Nu mă întreba nimic astăzi. Nici care îmi sunt gândurile. Nici dacă mi-e rece.
Azi nu primim întrebări.
Azi nu avem răspunsuri.
Azi păstrăm tăcerea.

Cum ar fi dacă de fiecare dată când ne-am atinge degetele s-ar auzi un sunet? Iar sunetele să fie aşa, după cum ţi-e inima.
[viaţa ar fi un muzical, ai spus]
Oamenii apoi ar auzi şi ar ştii dacă eşti trist, fericit, îndrăgostit, furios sau nicicum.
Poate atunci oamenii ar fi mai buni.
Cel mai minunat ar fi când o mână ar mângâia sau când s-ar prinde două mâini. Aşa s-ar naşte melodii. Altfel de melodii.
Poate aşa oamenii ar iubi mai mult.
Degetele noastre vor învăţa să cânte.

Să fie, după cum a spus şi dânsa, o dimineaţă copilăroasă. De fapt, rectific. Eu le vreau să fie multe. Multe dimineţi copilăroase şi fericite.
Să fie miros de pâine caldă şi de ceai.
Să fie geamuri aburite, să pot desena pe ele flori şi stele.
Să fie soare frumos şi drag şi nori pufoşi  şi cerul de albastrul acela pe care-l îndrăgesc mai mult decât vei ştii vreodată.
Să fie o carte deschisă, întoarsă cu coperţile în sus,  fix lângă perna mea.
Să fie aşternuturi frumos colorate şi moi.
Să fie frunze pe jos.
Să fiu eu şi să te întreb zâmbind cu ochii: ,,ştii cine îţi zâmbeşte mereu cu drag?''
Şi tu să ştii.