foto: Paul Bolduţ

Mă apucă inspiraţia în cele mai ciudate momente. Mă bucuram pentru că pot să citesc oriunde, fie că sunt pe tramvai, autobus sau maşină, dar azi m-am întristat pentru că degeaba pot citi, când mai mare e nevoia să scriu. Şi categoric nu pot face asta într-un autobus zgâlţâitor, care ne scutură bine.
Sunt oameni trişti pe aici, sau somnoroşi sau pur şi simplu plictisiţi, care se uită pe geam, la ploaie sau dincolo de ea. Mai sunt şi femeile cu fuste şi baticuri colorate, care dorm. Mă întreb ce visează. Sau măcar visează ceva?
Azi dimineaţă, în timp ce număram picăturile de ploaie care cădeau pe umărul meu din acoperişul autobusului, am înţeles de ce scriu. De fapt, scrisul e ceva'ul meu. E ceea ce mă motivează, e ceea ce mă inspiră la mai mult şi mă face să mă redescopăr mereu şi mereu. E ceva'ul meu şi nimicul altora. E nimicul celor care spun că scriu prostii şi aiureli şi că asta nu se cuvine pentru o fată de 23 de ani care are acum o slujbă şi pare că şi-a început cât de cât viaţa. Însă ei nu ştiu că viaţa mea nu a început când am terminat facultatea sau am început să lucrez, ci a început de când am început să văd cu adevărat şi să înţeleg. De atunci şi scriu.
Scriu pentru că aşa ştiu să trăiesc. Scriu tot timpul, chiar şi când nu am hârtie şi pix, sau am şi nu le pot folosi.
În mine scriu mereu. Da, scriu în mine, în locul necunoscut de nimeni, unde cuvintele se adună şi înfloresc. Acolo e livada mea cu meri înfloriţi, mereu înfloriţi. Acolo sunt eu, în acea rochie albă, cu umerii goi, cu dragii mei cai sălbatici prin preajmă, şi cu licurii ameţiţi zburând peste tot.
În livada mea cu meri veşnic înfloriţi, înfloresc la nesfârşit flori de cuvinte, cu petale din litere, care adunate fac cele mai fermecătoare buchete. Ramuri pline, care nu se apleacă sub greutate, ci sunt uşoare şi se înalţă tot mai mult înspre Cer.