,,Simt că şi tăcerea acestei gări abia aşteaptă să-mi aşeze pe faţă o mască de sticlă. Vrea să-mi pecetluiască gura. Să încetez să vorbesc. Aş aparţine atunci gării. Mi-e frică de asta, de aceea vorbesc încontinuu. Dacă m-aş opri, mi-ar fi greu să mai mişc buzele. Ele ar deveni de sticlă. Şi m-aş teme să nu le sfărâm.'' [Octavian Paler - Viaţa pe un peron]


Cândva mă ridicam cu totul împotriva tăcerii. Cânva preferam orice, dar nu tăcere. Apoi am învăţat că uneori, în mijlocul tăcerii, poţi să auzi ceea ce nu ai mai auzit niciodată. Poţi să-ţi auzi sufletul, poţi să-L auzi pe El [în tăcere Îi auzim glasul cel mai desluşit.] Poţi să auzi păsările altfel şi să te întrebi ce sunt de fapt ciripelile lor. De când le-am privit invers, pe malul apei, mi-am dorit să ştiu ce spun de fapt. Cum cu simple ciripeli vorbesc de frumuseţi nemaivăzute de ochii noştri, sau cum Îl laudă pe Creator. Sau poate cum vorbesc despre noi, cei cu privirea goală care împânzim străzile, fără să ştim să ne oprim şi să ascultăm, în tăcere.
Uneori se aşează o mască de sticlă pe buzele mele şi tot din sticlă e şi mănuşa care-mi acoperă degetele. Şi atunci nu mai ştiu nici să vorbesc şi nici să scriu. Dar sticla poate să-mi acopere buze şi păr şi degete şi zâmbet, pentru că sufletu-mi ascultă şi priveşte şi primeşte. Un simplu cântec, un simplu zâmbet, o adiere de vânt sau o rază mai caldă de soare, şi sticla dispare.  Nu se face ţăndări, ci dispare ca şi cum nici n-ar fi fost. Şi tot ce s-a adunat în suflet în timpul acela, ţâşneşte prin buze şi prin vârful degetelor.
Simt că tăcerea acestei lumi, în toată gălăgia ei, abia aşteaptă să ne înnebunească, până într-acolo încât să nu mai ştim ce să ascultăm. Oricum de auzit vom auzi mereu totul, important e să ştim ce să ascultăm.
Nu mi-e teamă de măştile de sticlă, pentru că mereu va fi o rază de soare care va face să revină totul în simţiri.