,,Să îi vezi pe oameni aşa cum sunt, nu cum ţi-ar place ţie să fie.'' Asta mi-ai spus astăzi, pentru că ai văzut tristeţe, dincolo de un zâmbet forţat. Nu am zâmbit niciodată ca să te mint, ci doar pentru că nu vreau să te doară şi pe tine.
Dar acesta e probabil unul dintre cele mai bune sfaturi pe care mi le-ai dat vreodată. Mi l-ai spus pentru că mă cunoşti şi ştii cum sunt.
Cândva credeam că aşa e frumos şi bine, să te uiţi numai la ce e frumos şi plăcut într-un om. Credeam că dacă îi vezi doar părţile bune, va fi cu adevărat bun pe deplin. Dar asta am dus-o probabil în extreme, cum fac deseori cu multe alte lucruri, şi unde nu era ceva, am început să cred de una singură că e. Răutatea gratuită am justificat-o, ironiile le-am luat drept glume, lipsa de interes am preferat să o iau drept aer misterios. Am preferat să machiez ceea ce era urât şi ţipător şi uite aşa, am creat în mintea mea uneori, oameni frumoşi care nu erau de fapt atât de frumoşi.
A se înţelege aici că nu mă refer la frumuseţea fizică. Nu mai ştiu sigur ce face un om frumos, dar cred că e o amestecătură de bunătate, iubire, bun-simţ, respect.
În fine.
Lecţia e că nu poţi face un om mai bun, mai frumos, mai devotat decât e el deja.
Lecţia e că e bine şi recomandat să-i vezi pe toţi de la bun început exact aşa cum sunt.

P.S.: Nu e un post scris sub influenţa tristeţii, ci sub influenţa realităţii.
        Nu e vorba despre un anume om, ci despre oameni în general.