M-am gândit în ultima vreme destul de mult la Iov, cum i s-a luat totul într-un timp atât de scurt şi totuşi, a rămas credincios.
Mă gândesc la noi pe de altă parte, cum ne apucă panica în clipa în care ni se zguduie lumea, la propriu sau la figurat, fie cât de puţin. Şi începem să ne agităm şi să nu mai gândim raţional, şi ne lăsăm cuprinşi de disperare şi tristeţe.
,,Să nu vi se tulbure inima...'' Asta îmi răsună în minte tot mai puternic cu fiecare clipă. Să nu vi se tulbure inima, chiar dacă totul pare să meargă din rău în mai rău. Să nu vi se tulbure inima când oamenii vin cu răutăţi gratuite. Să nu vi se tulbure inima când planurile par să nu mai aibă vreo şansă să devină realizări. Să nu vi se tulbure inima când încercările devin eşecuri şi nu biruinţe. Nici când simţiţi că totul se duce de-a râpa cu o viteză ameţitoare.
Nicicând, în nici o clipă, să nu vi se tulbure inima. Pentru că mai puternice decât încercările care vin, sunt promisiunile Lui. Şi El nu a promis că o să fie uşor, dar a promis că e aici la fiecare pas. Şi mai puternică decât tristeţea e fericirea care vine prin El. Şi tulburarea lumii e nimic pe lângă pacea care vine de Sus.
Să nu vi se tulbure inima, pentru că nu a dat nicicând mai mult decât putem duce...

Prin urmare, fii liniştită, inima mea.
El e aici.

Nu-mi doresc nimic din trecut, pentru că am ajuns să fiu îndeajuns de fericită. Sunt atât de fericită încât nu mai tânjesc după nimic din ce-a fost sau ar fi putut să fie.
Şi-am învăţat în jumătatea asta de an că lucrurile minunate nu se întâmplă când am vrea noi sau când încercăm să le forţăm sau să le programăm, ci se întâmplă când ne aşteptăm mai puţin. Minunile ştiu întotdeauna când să apară!
Prin urmare, îţi mulţumesc pentru fericirea din ultimele luni!

P.S.: Doar uneori mai mă gândesc cu dor la zilele în care stăteam pe pat şi mă uitam cu gura căscată şi ochii mari la Sailor Moon şi-apoi, când era gata, o rugam pe mama să-mi dea bani de-o gumă Turbo sau o nuga.
Cam atât.

  
    E o postare care ar fi trebuit scrisă în urmă cu câteva zile dar nu am putut, deoarece numai gândul că urmează să scriu despre asta mă făcea să mă simt...mică şi nevrednică. Mică în comparaţie cu multul care mi s-a dat şi care mi se dă şi pentru care nu sunt îndeajuns de mulţumitoare. Nevrednică pentru că nu merit nimic din ceea ce am.
    Despre rugăciuni ascultate v-aş scrie, şi despre cum minunile chiar se întâmplă atunci când inima ne e deschisă şi credem cu adevărat. Despre ceea ce înseamnă să preţuim ceea ce ni s-a dat şi din nou, pentru a nu ştiu câta oară, despre mulţumire. Despre bunătatea care ne face fermecători şi care ne umple vieţile în moduri nebănuite.  
    Despre genunchi aplecaţi mai mult şi frunţi semeţe mai puţin, despre mâini împreunate în rugăciune sau întinse şi deschise, ca să dăruiasca. Despre asta va fi astăzi. Pentru că mereu e despre ceva, astăzi va fi despre ceea ce înseamnă să fii alături; despre ceea ce înseamnă să fii cu adevărat aproapele cuiva şi despre ceea ce înseamnă să iubeşti, să simţi, să ajuţi.
    Astăzi este vorba despre Cristiana. Mereu când mă gândesc la ea zâmbesc. Ea, fetiţa pentru care atâţia oameni se roagă. Ea, minunea care a fost purtată în rugăciunile noastre, a multora, dinainte de a se naşte. Ea, cea care a adus atâta bucurie şi care ne învaţă, aşa micuţă cum e, că trebuie să ne ducem luptele zi de zi, chiar dacă doare şi nu e uşor. Cristiana Verdeţ e dovada cea mai bună acum că în mijlocul durerii şi a încercărilor, Dumnezeu alină şi întăreşte. Ea e dovada că El e sprijin şi ajutor.
     S-a născut anul trecut în noiembrie, însă la scurt timp au apărut problemele şi s-a îmbolnăvit. Acum se luptă cu o boală care nu-i uşor de dus: Colestază neonatală severă cu evoluţie spre ciroză biliară; hepatită cu citomegalovirus, posibil colestază intrahepatică familiară de tip III. Tratamentele, plimbatul prin spitale, analizele, nimic nu e plăcut. Dar e nevoie de ele şi mai mult decât atât, e nevoie de noi. Noi suntem oamenii care o putem ajuta. Ştiu că Dumnezeu e atotputernic şi plin de îndurare, dar mai ştiu că arată asta deseori şi prin oamenii pe care îi pune în preajma noastră într-o situaţie sau alta. De aceea, ştiu că suntem oamenii de care Cristiana are nevoie pe drumul acesta. Are nevoie în primul rând de rugăciunile noastre, pentru că ele preţuiesc şi înseamnă mai mult decât orice. Apoi, are nevoie de noi să fim oameni darnici şi gata să ajutăm, în măsura în care putem.
    Nu te gândi că puţinul tău nu o să însemne prea mult. Dimpotrivă, puţinul nostru, al celor ce alegem să fim alături de ea, înseamnă multul ei şi al familiei ei.
   Haideţi aşadar să ne deschidem inimile şi să privim cu bunătate şi cu dragoste înspre Cristiana. Haideţi să fim oamenii care trebuie să fim şi să ajutăm, aşa cum putem!
    Îi sunt mulţumitoare Domnului pentru ea şi mă rog să o poarte pe braţele Lui în continuare. Mă rog să Îi aline durerea şi să îi întărească trupul slăbit. Mă rog ca ea să fie tare, prin El. Ştiu că totul este cu putinţă celui care crede şi noi credem în minuni!
    Te iubim Cristiana! Nu eşti uitată nici de Cer, nici de noi!

P.S.: Pentru mai multe informaţii, accesaţi http://cristianaverdet.blogspot.com/

    Nu cred că fericirea depinde de cât de mult un om are. Niciodată nu s-a măsurat fericirea adevărată în cantitatea lucrurilor materiale. Nu înţeleg oamenii care-şi raportează fericirea direct la bunăstare şi nu la bunătate. Nu pricep nici de ce se presupune mereu că automat un om bogat e fericit, iar un om sărac e cel mai nefericit. Nu-ţi umple sufletul maşina şi nici casa, nici ceasul de marcă sau dulapul plin cu haine. Poate să pară ca e aşa. E o minciună însă.
    E greşit să crezi că fericirea depinde de o persoană sau alta. Aici mă simt şi eu. Sunt dependentă din punct de vedere emoţional şi iubirea celorlalţi mă fericeşte exagerat de mult. Depind prin urmare şi de manifestările lor exterioare a ceea ce presupun că simt faţă de mine. Cel mai mic gest de afecţiune sau de interes mă umple de bucurie, iar dezinteresul...da, mă face să sufăr. Nu-i o atitudine sănătoasă şi încerc să mă educ în acest sens.
    Noua lecţie zilnică pentru mine? Deschide ochii Diana, aminteşte-ţi de ceea ce ai ca persoană, ca suflet. Aminteşte-ţi de tot ceea ce ţi s-a dat, ca şi dar şi har nespus. Aminteşte-ţi apoi de oameni, de lucruri. Aminteşte-ţi de toate şi mulţumeşte. Nu trăi viaţa nemulţumită şi nemulţumitoare. Nu uita însă că dacă ai ceva, ai acum. Nimic nu ţi-e garantat şi pentru ziua de mâine.
    Toţi am primit atât de mult, doar de-am învăţa să vedem cu adevărat.
    În final, lecţia nu e doar mulţumirea. Lecţia-i să înveţi că fericirea nu depinde de alte lucruri sau de alţi oameni. Fiecare e atât de fericit, pe cât se lasă să fie.

şi cum descoperi că lucruri pe care le-ai ţinut departe de tine, îţi pot aduce fericirea în moduri nebănuite. Nebănuit cu siguranţă a fost faptul că 2 ore petrecute la filarmonică într-o joi o să mă facă să iubesc şi mai mult muzica. De fapt, nu e doar vorba de a iubi muzica, pentru că asta nu-i o noutate. Noutatea a fost şi continuă să fie cât de diferit mă simt când sunt acolo.
    Ajunge să-mi închid ochii şi să las muzica să mă invadeze până în adâncuri, până în cele mai tăinute colţuri din sufletul meu. Mă poartă departe şi uit de mine, uit de oameni, uit de lume. Preţ de două ore, mă las răscolită şi concert după concert, rapsodii şi simfonii, toate mă duc atât de departe şi mă umplu cu atâta fericire... Şi ce bine-i să ţin din nou fericirea în mine, şi să nu mă pot opri din a zâmbi. Pot hoinări liniştită şi desculţă pe pajişti cu iarba înaltă şi moale, sau undeva pe malul mării. Acum mă simt pe culme, acum în vale. Mă poartă în depărtări şi mă aduce înapoi şi cât sunt acolo, simt că totuşi este şi bine-n lume. Simt, cu adevărat, că în final totul va fi bine.
    Şi mai mă face să fiu cel mai fericită şi cel mai tristă, la fel ca toamna [poate de-asta le iubesc în egală măsură, pe ea, doamna toamnă şi pe ele, serile de joi la filarmonică.] Mă tulbură şi-i o tulburare ciudat de dulce şi apoi mă linişteşte şi uite-aşa mă invadează pacea.
    Mi-am găsit liniştea deplină din timpul săptămânii şi n-aş înlocui-o cu absolut nimic.
    Aşa că dacă de-acum o să te-ntrebi unde-mi trăiesc serile de joi, răspunsul e simplu: în sala cu alb şi auriu, pe-un scaun roşu.
    O să mă recunoşti uşor.
            Sunt fata care stă cu
                  ochii-nchişi,
                    zâmbind.

Să caut bucuria. Să caut pacea. Să urmăresc lucrurile care aduc mulţumire şi mă fac să fiu împăcată eu cu mine. Să mă implic în relaţii sănătoase şi echilibrate. Să nu fac excese, decât când vine vorba de credinţă, linişte, bucurie, seninătate.
Da, să fiu senină şi încrezătoare. Să îmi amintesc că totul are un sfârşit, dar contează şi cum e sfârşitul şi drumul până la el.
Să fac bine, dar să nu aştept nimic în schimb.
Să nu mă las înfrântă de ceea ce-i pământesc, dar să-mi amintesc că uneori El va dori să mă frângă.
Să nu mă tem de căderi, ci să caut ca ele să-mi ajungă înălţări.
Să caut să fiu pe culmi, dar să nu mă tem să fiu şi-n vale.
Să-mi amintesc neîncetat care mi-e ţinta şi să nu mă abat de la ea.
Să cred că  ceea ce aştept există şi că voi primi la vremea rânduită de Domnul.

că iubirea nu-i ceva în care fiecare luptă singur sau unul luptă împotriva celuilalt. iubirea e ceva pentru care se luptă împreună.

că mult timp am tăcut aici. Şi tăcând aici, am încercat să tac şi în mine. E adevărat însă şi că mereu ne întoarcem la ceea ce iubim. Tăcând şi încercând să stai deoparte, ajungi poate să iubeşti şi mai mult şi să realizezi că linia dintre lucrurile de care aparent ai nevoie şi cele de care chiar ai cu adevărat nevoie e foarte fină. Uşor se pot amesteca, ele între ele şi asta nu-i de dorit.
E adevărat că lupte ducem în fiecare zi, pentru că lupta face parte din viaţă.  Însă nu toate ne sunt obligatorii. Ne place să ne numim luptători, dar puţini suntem şi înţelepţi. Am realizat asta recent, că am dus atâtea lupte care nici nu-mi erau destinate şi nici nu mă priveau. Şi înţelept ar fi fost să stau cuminte, dar deh...cuminţenia se învaţă şi ea.
E adevărat că niciodată nu trebuie să mizezi pe dragostea cuiva şi să faci nebunii, ştiind că sigur persoana aceea va rămâne acolo. Da, va rămâne probabil, dar ce rost are să răneşti intenţionat un om care ştii că te preţuieşte? Prea multe inimi se frâng pentru o clipă necugetată. Şi acesta-i un preţ ce nu merită plătit. Pentru nimic în lume.