şi cum descoperi că lucruri pe care le-ai ţinut departe de tine, îţi pot aduce fericirea în moduri nebănuite. Nebănuit cu siguranţă a fost faptul că 2 ore petrecute la filarmonică într-o joi o să mă facă să iubesc şi mai mult muzica. De fapt, nu e doar vorba de a iubi muzica, pentru că asta nu-i o noutate. Noutatea a fost şi continuă să fie cât de diferit mă simt când sunt acolo.
    Ajunge să-mi închid ochii şi să las muzica să mă invadeze până în adâncuri, până în cele mai tăinute colţuri din sufletul meu. Mă poartă departe şi uit de mine, uit de oameni, uit de lume. Preţ de două ore, mă las răscolită şi concert după concert, rapsodii şi simfonii, toate mă duc atât de departe şi mă umplu cu atâta fericire... Şi ce bine-i să ţin din nou fericirea în mine, şi să nu mă pot opri din a zâmbi. Pot hoinări liniştită şi desculţă pe pajişti cu iarba înaltă şi moale, sau undeva pe malul mării. Acum mă simt pe culme, acum în vale. Mă poartă în depărtări şi mă aduce înapoi şi cât sunt acolo, simt că totuşi este şi bine-n lume. Simt, cu adevărat, că în final totul va fi bine.
    Şi mai mă face să fiu cel mai fericită şi cel mai tristă, la fel ca toamna [poate de-asta le iubesc în egală măsură, pe ea, doamna toamnă şi pe ele, serile de joi la filarmonică.] Mă tulbură şi-i o tulburare ciudat de dulce şi apoi mă linişteşte şi uite-aşa mă invadează pacea.
    Mi-am găsit liniştea deplină din timpul săptămânii şi n-aş înlocui-o cu absolut nimic.
    Aşa că dacă de-acum o să te-ntrebi unde-mi trăiesc serile de joi, răspunsul e simplu: în sala cu alb şi auriu, pe-un scaun roşu.
    O să mă recunoşti uşor.
            Sunt fata care stă cu
                  ochii-nchişi,
                    zâmbind.