,,La mulţi ani şi cum se zice? Să ai parte de tot ce vrei!’’

     Şi Te-am rugat în secunda următoare, în tăcere, să mă fereşti de asta. Nu vreau să am parte de tot ce îmi doresc, ci de tot ce ştii Tu că trebuie să am.
     Cu lacrimi în ochi, Îţi mulţumesc pentru că până acum m-ai păzit şi nu ai cedat insistenţelor mele. Numai Tu ştii de câte ori mi-am dorit şi am cerut lucruri care mi-ar fi adus nenorocirea şi nefericirea.
     Îţi mulţumesc pentru că până acum nu m-ai lăsat în voia minţii mele şi pentru că, într-un fel sau altul, mi-ai păzit inima. Iartă-mă pentru clipele în care am uitat că întâi de toate, e datoria mea să o păzesc şi să am grijă de ea.
     Iartă-mi nesăbuinţa şi adeseori prostia, iartă-mă pentru că am fost un copil sâcâitor şi necugetat.
    Astăzi, de aici de jos de unde sunt, Îţi spun că Te iubesc şi că tot ce am, e numai datorită Ţie.
    Fie că o să fie ani mulţi sau ani puţini, în sărăcie sau belşug, cu sănătate sau boală, în vale adâncă sau sus pe culme, oricum ar fi anii ce urmează, Te rog să fii cu mine ca până acum. Cu Tine vreau să fiu, până la capăt.
    Te iubesc Tatăl meu scump!

    ,,şi ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?''

    Da, te întreb astăzi, ce-ar folosi unui om să câştige orice avuţie, cât de mică sau mare, dacă şi-ar pierde liniştea?
    Care ar fi preţul pentru bucuria din inima ta? Dar pentru iubire, pentru acea iubire pe care nu sperai să o găseşti şi cu atât mai puţin să o trăieşti?
    Pentru ce anume ai da momentele de fericire şi emoţia îmbrăţisării?
    Ce-o să fie mai de preţ decât acea privire sau decât acele ore?
    A început să se lase tăcerea.
    Degeaba vorbeşti de tăcere, fată dragă. E degeaba, când ştii prea bine că asta-i realitatea şi că uneori, preţul renunţării e prea mare.


[un singur lucru ar mai fi de spus: niciodată să nu uiţi de inima ta...]

    Scriam la un moment dat despre diferenţa dintre lucrurile de care (aparent) ai nevoie şi lucrurile de care ai cu adevărat nevoie. Scriam despre cât de fină e linia care le desparte, adeseori aproape imperceptibilă. 
    Şi tot atunci am scris (şi m-am gândit mult) la luptele pe care le ducem atât de des, cu toate că unele nici măcar nu ne sunt destinate nouă.
    Dacă e să privesc în urmă, la ultimii ani în mod special, sunt încântată şi dezamăgită în acelaşi timp. Încântată pentru că am început, în sfârşit, să învăţ să iau lucrurile aşa cum sunt, fără a fi extrem de tentată să le îmbrac în nuanţe de roz (care nu există defel în anumite situaţii).
    Am învăţat în sfârşit că viaţa nu-i nici roz, nici neagră. Nu ştiu dacă vieţii îi e dat să fie într-o culoare. Nu mai văd viaţa ca pe un tablou ce aşteaptă să fie pictat, ci ca pe un drum care-i combinat deseori cu un câmp de luptă (,,all you can do is try to know who your friends are as you head off to the war’’ – şi m-am întrebat şi te-am întrebat atunci pe cine ai lua la luptă cu tine…)
    Ceea ce scriu acum nu e o perspectivă pesimistă asupra vieţii. Sunt doar realistă (acut realistă, vorba ta).
    Fiecare zi e o luptă.
    E o luptă să iei decizii corecte. E o luptă să fii om (nu trup cu viaţă, care trece prin viaţă, ci om).
    E o luptă să fii bun, dar nu fraier sau naiv.
    E o luptă să primeşti şi să ştii ce trebuie să primeşti în viaţa ta, şi e o luptă şi mai grea să înţelegi că uneori, vine timpul să dai drumul.
    E o luptă să termini şcoala, să-ţi găseşti un loc de muncă, să-ţi aranjezi cumva viaţa şi toate astea să le faci nu pentru că simţi că-i eşti dator unuia sau altuia, ci ţie. Datoria e între tine şi Dumnezeu.
    Spuneam înainte că pe lângă încântată, sunt şi dezamăgită. Dezamăgirea vine în mare parte din faptul că mi-a luat aşa de mult să învăţ anumite lucruri. Şi pentru că nu am vrut să le învăţ din prima şi m-am făcut că plouă, unele experienţe (dureroase sau pur şi simplu mai puţin plăcute) s-au repetat. Pentru că asta-i ideea lucrurilor care se tot repetă. Să ne înveţe ce nu am acceptat din prima.
    Astăzi simt că nu (vă) mai scrie Diana, copila fermecată, ci Diana, tânăra care se pregăteşte şi doreşte să devină o femeie înţeleaptă, capabilă să fie ajutor potrivit şi să stea tare, indiferent ce ar veni.
    Astăzi mi-e clar scopul. Mi-a devenit clar, în sfârşit, ceea ce trebuie să fiu. (,,Simplă cu tente uşoare de sofisticată’’, asta ai spus. Atunci am zâmbit. Acum nu ştiu ce să cred despre asta)
    Lupt să devin femeia care nu se teme de...luptă. Femeia care o să înfrunte orice ar veni cu mult calm, cu zâmbet pe buze şi cu încrederea deplină în inimă că mi-e dat să câştig numai acele lupte care trebuie câştigate.
    Nu spun că nu o să mă tem sau că nu o să fiu adesea tulburată. Nu o să mă las însă dărâmată, ci o să rămân în picioare, chiar dacă nu prin propriile mele puteri (de-atâtea ori m-ai ridicat şi m-ai ţinut, Tată drag, încât am impresia că nu am căzut niciodată, ci doar m-am oprit.)

când ştim atât de bine că lumea-i plină de oameni şi oamenii-s plini până peste de pretexte şi ,,aaa păi să vezi că eu nu fac pentru că...'';
când ştim că mereu o să găsim motive să nu facem ceva sau să nu îndrăznim să luptăm pentru ceea ce-i bun pentru viaţa noastră;
când ştim că o viaţă în comoditate nu-i o viaţă cu adevărat, ci doar o tentativă destul de proastă şi nefolositoare;
când ni se arată atât de clar ce-am putea să avem, doar de-am avea în noi fărâma aia de curaj şi de ambiţie să ne mobilizăm;
când majoritatea oamenilor ştiu ce ar trebui să facă, dar prea puţini chiar fac ceva;
când m-ai sfătuit să nu aleg prost, ci bine şi cât se poate de atent;
când ştim toate astea
spune-mi te rog,
când ai de gând să începi chiar să faci ceva cu şi pentru viaţa ta?

Când fericirea te înalţă şi te poartă departe acum, dar în secunda următoare teama, realismul acut sau puţina credinţă aduc tulburare inimii şi te trântesc la pământ.
Când iei decizii care într-o secundă pot schimba tot ceea ce eşti, sau tot ceea ce ai fost până în clipa respectivă.
Când nu ştii dacă pasul următor îţi va fi înălţare sau cădere, dar trebuie oricum să-l faci.
Când simţi că eşti în cădere liberă şi nu poţi decât să te rogi că în loc să te faci praf, va fi ceva acolo să te prindă.
Când ,,îndoiala inimii aduce frică''  e realitate, iar pe de altă parte ,,să nu vi se tulbure inima'' e aproape imposibil de realizat.

Ce faci atunci?
,,Cred Doamne, ajută necredinţei mele.''
Cred că în final va fi bine.
Nu ştiu cum, nu ştiu când, dar ştiu şi cred că va fi.

spune-mi, ce-ai face dacă nu ţi-ar fi frică?

[şi-o să vrei să ştii ce-aş face eu.
Aş iubi.
De aici sau de-acolo, aş iubi fără să-mi fie teamă.]

Mi-ai spus să-mi păzesc inima, pentru că din ea vin izvoarele vieţii şi ale fericirii.
Îmi spui când mă priveşti să las tristeţea, pentru că nu-i a mea şi e mai bine să fiu fericită.
Îmi spui că sunt iubită, de fiecare dată când mă cuprinzi cu braţele tale.
Îmi spui când îmi zâmbeşti să am încredere şi nu doar încredere, ci multă credinţă, pentru că în final toate-s spre binele nostru.
Îmi spui să las neliniştea şi să nu las frământările să-mi tulbure inima, pentru că deşi îţi sunt dragă mereu, cel mai drag îţi e când îţi zâmbesc dar nu aşa, tristă, ci liniştită şi senină.

Să nu uiţi, mi-eşti fericire.
Mi-eşti linişte şi tărie.
Mi-eşti har nespus.

Eşti preaiubit. Preaiubitul inimii mele.
Şi te iubesc.

*
...cu un zâmbet]

M-am gândit în ultima vreme destul de mult la Iov, cum i s-a luat totul într-un timp atât de scurt şi totuşi, a rămas credincios.
Mă gândesc la noi pe de altă parte, cum ne apucă panica în clipa în care ni se zguduie lumea, la propriu sau la figurat, fie cât de puţin. Şi începem să ne agităm şi să nu mai gândim raţional, şi ne lăsăm cuprinşi de disperare şi tristeţe.
,,Să nu vi se tulbure inima...'' Asta îmi răsună în minte tot mai puternic cu fiecare clipă. Să nu vi se tulbure inima, chiar dacă totul pare să meargă din rău în mai rău. Să nu vi se tulbure inima când oamenii vin cu răutăţi gratuite. Să nu vi se tulbure inima când planurile par să nu mai aibă vreo şansă să devină realizări. Să nu vi se tulbure inima când încercările devin eşecuri şi nu biruinţe. Nici când simţiţi că totul se duce de-a râpa cu o viteză ameţitoare.
Nicicând, în nici o clipă, să nu vi se tulbure inima. Pentru că mai puternice decât încercările care vin, sunt promisiunile Lui. Şi El nu a promis că o să fie uşor, dar a promis că e aici la fiecare pas. Şi mai puternică decât tristeţea e fericirea care vine prin El. Şi tulburarea lumii e nimic pe lângă pacea care vine de Sus.
Să nu vi se tulbure inima, pentru că nu a dat nicicând mai mult decât putem duce...

Prin urmare, fii liniştită, inima mea.
El e aici.

Nu-mi doresc nimic din trecut, pentru că am ajuns să fiu îndeajuns de fericită. Sunt atât de fericită încât nu mai tânjesc după nimic din ce-a fost sau ar fi putut să fie.
Şi-am învăţat în jumătatea asta de an că lucrurile minunate nu se întâmplă când am vrea noi sau când încercăm să le forţăm sau să le programăm, ci se întâmplă când ne aşteptăm mai puţin. Minunile ştiu întotdeauna când să apară!
Prin urmare, îţi mulţumesc pentru fericirea din ultimele luni!

P.S.: Doar uneori mai mă gândesc cu dor la zilele în care stăteam pe pat şi mă uitam cu gura căscată şi ochii mari la Sailor Moon şi-apoi, când era gata, o rugam pe mama să-mi dea bani de-o gumă Turbo sau o nuga.
Cam atât.