Nu cred că fericirea depinde de cât de mult un om are. Niciodată nu s-a măsurat fericirea adevărată în cantitatea lucrurilor materiale. Nu înţeleg oamenii care-şi raportează fericirea direct la bunăstare şi nu la bunătate. Nu pricep nici de ce se presupune mereu că automat un om bogat e fericit, iar un om sărac e cel mai nefericit. Nu-ţi umple sufletul maşina şi nici casa, nici ceasul de marcă sau dulapul plin cu haine. Poate să pară ca e aşa. E o minciună însă.
    E greşit să crezi că fericirea depinde de o persoană sau alta. Aici mă simt şi eu. Sunt dependentă din punct de vedere emoţional şi iubirea celorlalţi mă fericeşte exagerat de mult. Depind prin urmare şi de manifestările lor exterioare a ceea ce presupun că simt faţă de mine. Cel mai mic gest de afecţiune sau de interes mă umple de bucurie, iar dezinteresul...da, mă face să sufăr. Nu-i o atitudine sănătoasă şi încerc să mă educ în acest sens.
    Noua lecţie zilnică pentru mine? Deschide ochii Diana, aminteşte-ţi de ceea ce ai ca persoană, ca suflet. Aminteşte-ţi de tot ceea ce ţi s-a dat, ca şi dar şi har nespus. Aminteşte-ţi apoi de oameni, de lucruri. Aminteşte-ţi de toate şi mulţumeşte. Nu trăi viaţa nemulţumită şi nemulţumitoare. Nu uita însă că dacă ai ceva, ai acum. Nimic nu ţi-e garantat şi pentru ziua de mâine.
    Toţi am primit atât de mult, doar de-am învăţa să vedem cu adevărat.
    În final, lecţia nu e doar mulţumirea. Lecţia-i să înveţi că fericirea nu depinde de alte lucruri sau de alţi oameni. Fiecare e atât de fericit, pe cât se lasă să fie.

şi cum descoperi că lucruri pe care le-ai ţinut departe de tine, îţi pot aduce fericirea în moduri nebănuite. Nebănuit cu siguranţă a fost faptul că 2 ore petrecute la filarmonică într-o joi o să mă facă să iubesc şi mai mult muzica. De fapt, nu e doar vorba de a iubi muzica, pentru că asta nu-i o noutate. Noutatea a fost şi continuă să fie cât de diferit mă simt când sunt acolo.
    Ajunge să-mi închid ochii şi să las muzica să mă invadeze până în adâncuri, până în cele mai tăinute colţuri din sufletul meu. Mă poartă departe şi uit de mine, uit de oameni, uit de lume. Preţ de două ore, mă las răscolită şi concert după concert, rapsodii şi simfonii, toate mă duc atât de departe şi mă umplu cu atâta fericire... Şi ce bine-i să ţin din nou fericirea în mine, şi să nu mă pot opri din a zâmbi. Pot hoinări liniştită şi desculţă pe pajişti cu iarba înaltă şi moale, sau undeva pe malul mării. Acum mă simt pe culme, acum în vale. Mă poartă în depărtări şi mă aduce înapoi şi cât sunt acolo, simt că totuşi este şi bine-n lume. Simt, cu adevărat, că în final totul va fi bine.
    Şi mai mă face să fiu cel mai fericită şi cel mai tristă, la fel ca toamna [poate de-asta le iubesc în egală măsură, pe ea, doamna toamnă şi pe ele, serile de joi la filarmonică.] Mă tulbură şi-i o tulburare ciudat de dulce şi apoi mă linişteşte şi uite-aşa mă invadează pacea.
    Mi-am găsit liniştea deplină din timpul săptămânii şi n-aş înlocui-o cu absolut nimic.
    Aşa că dacă de-acum o să te-ntrebi unde-mi trăiesc serile de joi, răspunsul e simplu: în sala cu alb şi auriu, pe-un scaun roşu.
    O să mă recunoşti uşor.
            Sunt fata care stă cu
                  ochii-nchişi,
                    zâmbind.