Dragilor, vă anunţ că de acum voi posta exclusiv pe http://dianafarcau.wordpress.com/
Vă aştept cu drag acolo!
Pentru că ştiu şi eu şi ştii şi tu că într-o zi, 'mâine' nu va mai exista.
Nu ştiu ce aş regreta mai mult, că nu o să mai văd răsăritul şi apusul, că nu o să mai văd frunzele cum cad, că nu o să mai aud vocile celor dragi sau că nu o să îmi pot ferici sufletul privind pur şi simplu la cer. De fapt, ce vorbesc, nu o să am regrete, pentru că în momentul acela, nici regrete nu mai apuci să ai. Se duce totul şi se opreşte totul.
După cum am spus, am învăţat lecţia preţuirii într-un fel în care nu mi l-aş fi dorit, dar sunt sigură că acesta a fost cel mai bun mod de a învăţa lecţia asta. Poate din cauza mea, pentru că trăiam nu neapărat în rutină, ci având impresia că tot ce am mi se cuvine şi face parte din normalitate. Aşa că a trebuit să învăţ că nu e normal şi nu mi se cuvine să am nimic din ce am, nici simţurile, nici sănătatea, nici oameni dragi în viaţă, nici loc de muncă. Nimic. Toate sunt doar har nespus. Dar sub nicio formă meritul meu.
Zâmbesc acum tristă, pentru că am învăţat lecţia, dar cu preţul pierderii celui mai drag dintre toţi oamenii.
Vă spun astăzi să nu mai staţi pe gânduri şi să vă arătaţi iubirea.
Spuneţi mulţumesc când vi se face bine, zâmbiţi cu drag celor iubiţi, zâmbiţi chiar şi oamenilor străini. Oricui îi prinde bine un zâmbet şi cine ştie viaţa cui o înseninaţi prin asta.
De asemenea, petreceţi timp cu cei dragi. Faceţi-vă timp să îi ascultaţi, nu întrebaţi doar de formalitate ce fac şi cum sunt, ci faceţi asta în aşa fel încât chiar să se simtă iubiţi.
Purtaţi-vă familiile în rugăciune. Personal, am încetat să mă rog să fie feriţi de rău, pentru că răul e pestre tot. Mă rog în schimb pentru înţelepciune, să nu se lase doborâţi, să aibă ochii (inimii) deschişi, pentru a deosebi clar binele şi răul raportat la viaţa lor.
Iertaţi ce e de iertat, iubiţi ce vreţi să iubiţi şi ce aduce bucurie şi pace inimii voastre, pentru că în una din zilele astea, ziua de mâine nu va mai veni.
Şi cel mai mare regret nu e a acelui ce se duce, ci a acelui ce rămâne în urmă, ştiind că se putea face mult mai mult.
Nu vă irosiţi iubirea şi comoara din voi.
Poate mâine nu va mai fi. Iubirea. Comoara. Voi. Ei.
Nu ştiu ce aş regreta mai mult, că nu o să mai văd răsăritul şi apusul, că nu o să mai văd frunzele cum cad, că nu o să mai aud vocile celor dragi sau că nu o să îmi pot ferici sufletul privind pur şi simplu la cer. De fapt, ce vorbesc, nu o să am regrete, pentru că în momentul acela, nici regrete nu mai apuci să ai. Se duce totul şi se opreşte totul.
După cum am spus, am învăţat lecţia preţuirii într-un fel în care nu mi l-aş fi dorit, dar sunt sigură că acesta a fost cel mai bun mod de a învăţa lecţia asta. Poate din cauza mea, pentru că trăiam nu neapărat în rutină, ci având impresia că tot ce am mi se cuvine şi face parte din normalitate. Aşa că a trebuit să învăţ că nu e normal şi nu mi se cuvine să am nimic din ce am, nici simţurile, nici sănătatea, nici oameni dragi în viaţă, nici loc de muncă. Nimic. Toate sunt doar har nespus. Dar sub nicio formă meritul meu.
Zâmbesc acum tristă, pentru că am învăţat lecţia, dar cu preţul pierderii celui mai drag dintre toţi oamenii.
Vă spun astăzi să nu mai staţi pe gânduri şi să vă arătaţi iubirea.
Spuneţi mulţumesc când vi se face bine, zâmbiţi cu drag celor iubiţi, zâmbiţi chiar şi oamenilor străini. Oricui îi prinde bine un zâmbet şi cine ştie viaţa cui o înseninaţi prin asta.
De asemenea, petreceţi timp cu cei dragi. Faceţi-vă timp să îi ascultaţi, nu întrebaţi doar de formalitate ce fac şi cum sunt, ci faceţi asta în aşa fel încât chiar să se simtă iubiţi.
Purtaţi-vă familiile în rugăciune. Personal, am încetat să mă rog să fie feriţi de rău, pentru că răul e pestre tot. Mă rog în schimb pentru înţelepciune, să nu se lase doborâţi, să aibă ochii (inimii) deschişi, pentru a deosebi clar binele şi răul raportat la viaţa lor.
Iertaţi ce e de iertat, iubiţi ce vreţi să iubiţi şi ce aduce bucurie şi pace inimii voastre, pentru că în una din zilele astea, ziua de mâine nu va mai veni.
Şi cel mai mare regret nu e a acelui ce se duce, ci a acelui ce rămâne în urmă, ştiind că se putea face mult mai mult.
Nu vă irosiţi iubirea şi comoara din voi.
Poate mâine nu va mai fi. Iubirea. Comoara. Voi. Ei.
şi nici nu vindecă.
Pentru că am spus în amiaza aceea că e o minciună şi-o amăgire, deoarece timpul nu vindecă niciodată nimic. Timpul aduce doar alte lucruri şi le face pe acelea care atunci păreau mari şi prea grele să pară astăzi mai mici şi mai uşor de dus. Asta-i tot ce face el de fapt. Vindecarea nu vine niciodată din trecerea timpului, care reuşeşte poate doar să facă să pară lucrurile mai puţin importante sau grave ca ieri.
Cred însă că vindecarea vine din noi şi din ceea ce alegem. Vindecarea se produce atât de repede pe cât o lăsăm noi să se producă. Vindecarea vine din a nu te mai complace şi din puterea de-a înfrunta orice s-ar fi întâmplat şi a durut la momentul respectiv. Vindecarea vine când alegi să nu mai priveşti în jurul tău, ci alegi să priveşti în sus. Vine atunci când nu mai spui ,,de ce-a fost aşa?" şi spui ,,orice-ar fi, merg înainte!"
Îţi mai aduci aminte când am spus zâmbind că timpul nu o să ne vindece?
Vindecarea e-n noi.
și crede că e bună. De atâtea ori ne lovim de răspunsuri automate. Răspundem la ,,Cum esti?'' cu ,,Bine, mersi'' deşi viaţa ne e praf şi pulbere, dar ce rost are să ne complicăm, să ne plângem sau cui îi pasă de fapt cum eşti?
Şi totuşi, spune azi ,,bună dimineața'' şi crede că e bună pentru că e o nouă zi, încă fără greșeli în ea, fără gafe mari sau mici, fără dureri noi sau dezamăgiri, fără coborâșuri sau eșecuri. Privește-o cu bucurie și cu mulțumire, pentru că fiecare zi nouă care ni se dăruiește e ca o șansă. O dimineață poate fi șansa pentru răni care se vindecă, pentru iertare, pentru dăruire și iubire.
Lasă prin urmare ce-a fost în trecut să fie cu adevărat trecut. Lasă durerea să se vindece. Vindecă tu durerea prin iertare. Iartă pe cei pe care îi iubești și pe cei pe care nu simți că ii iubești. La urma urmei, ce iertare e acea iertare care nu iartă pe deplin?
Lasă-te copleșit de bucurie și iubire, fă bine și nu rău, nu plăti nimănui cu aceeași monedă, pentru că Dumnezeul care s-a îngrijit să-ți ofere o nouă zi, o să se îngrijească de fiecare detaliu din viața ta.
Bună dimineața!
Că uneori, mai important decât cuvintele spuse, ţi-e drag să auzi vocea omului iubit.
Şi uite-aşa, mă trezesc dimineaţa, cu gândul că te sun. Deşi plecat, eşti aproape. Deşi acolo, eşti aici. Deşi poate nu-ţi mai aud vocea, sau nu-ţi mai pot surprinde privirea înlăcrimată, trăieşti în mine.
Prin mine trăieşti.
Să ştiţi dragilor, că lecţia preţuirii celor de lângă noi o învăţăm fiecare, mai devreme sau mai târziu. Fie că ne aşteptăm la asta, fie că ne ia prin surprindere, o vom învăţa. Fie prin moarte, fie prin viaţă, ea va veni.
Şi dacă ,,orice moarte are o inimă'' (Hoţul de cărţi), fiecare moarte dă naştere unui dor care nu se mai stinge niciodată.
N-am ştiut despre ce să scriu prima dată acum, că am decis să revin, decât despre asta. Am învăţat poate cele mai grele lecţii în ultimele luni, dar cea dintâi e lecţia preţuirii.
Prin urmare, învăţaţi să trăiţi iubind şi preţuind.
Nu aşteptaţi să pierdeţi, ca să realizaţi cât de mult aţi avut.
Şi uite-aşa, mă trezesc dimineaţa, cu gândul că te sun. Deşi plecat, eşti aproape. Deşi acolo, eşti aici. Deşi poate nu-ţi mai aud vocea, sau nu-ţi mai pot surprinde privirea înlăcrimată, trăieşti în mine.
Prin mine trăieşti.
Să ştiţi dragilor, că lecţia preţuirii celor de lângă noi o învăţăm fiecare, mai devreme sau mai târziu. Fie că ne aşteptăm la asta, fie că ne ia prin surprindere, o vom învăţa. Fie prin moarte, fie prin viaţă, ea va veni.
Şi dacă ,,orice moarte are o inimă'' (Hoţul de cărţi), fiecare moarte dă naştere unui dor care nu se mai stinge niciodată.
N-am ştiut despre ce să scriu prima dată acum, că am decis să revin, decât despre asta. Am învăţat poate cele mai grele lecţii în ultimele luni, dar cea dintâi e lecţia preţuirii.
Prin urmare, învăţaţi să trăiţi iubind şi preţuind.
Nu aşteptaţi să pierdeţi, ca să realizaţi cât de mult aţi avut.
Poate a vrut să te întâlnească în vale, nu pe o culme. Poate știa că în vale, o să ai inima deschisă. Frântă, mai bine zis, dar întotdeauna o inimă frântă va fi, cumva, deschisă.
Oricât de rău ar părea la prima vedere, nu privi valea ca pe o pedeapsă, ci ca pe o lecție și un lucru necesar. Încearcă să fii mulțumitor pentru că treci pe acolo.
În vale înveți cele mai bune lecții. Înveți smerenia, ascultarea, bunătatea, înveți (în)frângerea.
Valea prin care treci e locul necesar care te pregătește pentru o culme frumoasă. Când o să fii sus, o să ai amintirea locului prin care ai trecut inițial. O să știi mereu că înainte de a fi pe culme, trebuie să fii în vale. O să știi că înainte de reușită, trebuie să vină eșecul. O să știi că un om frumos se formează mai ales când trece prin momente grele. O să știi că aurul se încearcă în foc, și că niciodată nu ni se dă mai mult decât putem duce.
Dacă ai ajuns într-o vale, e valea de care ai nevoie ca să fii mai puternic, ca să fii mai bun.
Nu uita niciodată, valea prin care treci nu-i nicidecum blestemul, ci binecuvântarea.
Micile tale fapte sau manifestări de bunătate pot schimba viaţa cuiva! Să nu te
amăgeşti cu gândul că bunătatea ta nu va fi observată. Întotdeauna, oriunde ai
fi, şi când o să ai impresia că treci neobservat, cineva o să te vadă. Nu mă
refer aici la divinitate, ci mă refer la oameni. Oamenii te văd şi când dau
impresia că nu sunt atenţi. Oamenii te analizează şi te observă, pentru că vor
să facă asta.
Fiecare om vrea bunătatea
cuiva. Un om are nevoie de bunătatatea ta!
Prin urmare, fii
bun. Oferă un loc, zâmbeşte frumos, răspunde politicos, dăruieşte cu drag,
priveşte cu îngăduinţă, ascultă cu interes, respectă.
Sunt micile
manifestări de bunătate care pot să aibă un impact major în viaţa cuiva.
Fii bun! Nu ai
nimic de pierdut.
Așa sunt oamenii în viață ca și călătorii
dintr-un tren: unii se așează cu spatele în direcția de mers. Înaintează
cu spatele, ca să poată avea încă priveliștea celor ce rămân în urmă.
Alții însă, care-s și puțini de altfel, se așează cu fața, și nici nu
mai întorc capul să vadă ce-a rămas în urma lor. Privesc înainte,
atenți, cu privirea îndreptată spre cele ce urmează să vină.
Așa că, la urma urmei, contează nu doar să parcurgi călătoria. Contează și în ce mod.
Cu ultimele puteri pe care le mai avea
în clipele acelea, s-a adunat toată într-un zâmbet. Descoperea cu
fiecare zi că atunci când doare, puternic nu ești când urli, ci
când te poți aduna într-un zâmbet. Așa că i-a zâmbit, dar cu
nespus de multă tristețe. El probabil a crezut că-i bine și dramă
nu-i deloc, nicăieri, deși se aștepta să fie. Și tot ce a spus a
fost:
- Bine atunci, mă bucur că ești
bine.
,,Dar nu-i nimic'' și-a spus ea,
,,puțini oameni știu să vadă un zâmbet că e trist.”
,,Nu cunoaștem decât ceea ce
îmblânzim”, și-a amintit în clipele acelea. ,,Și cum, dragule,
ai putea să-mi cunoști tristețea din zâmbet, când nici nu te-ai
ostenit până la capăt să mă îmblânzești, cu bucuriile și
tristețile mele deopotrivă?”
Așa că s-a ridicat încet și a
plecat.
Drumul o ducea, nu știa unde. Rostea
fără oprire: ,,Sunt puternică! Sunt puternică! Sunt puternică!”
A tot repetat, până a ajuns să
creadă.
Și a zâmbit apoi, cu fericire și
eliberare.
Nu ştiu.
Nu ştiu ce-o să aducă anul care vine. Nu ştiu nici măcar dacă o să aducă neapărat ceva. Pentru unii dintre noi cu siguranţă va aduce, pentru alţii nu.
Dacă ar fi să fac un bilanţ (ah, ce nu-mi place cuvântul acesta!) s-ar rezuma în proporţie de 80% la...lupte şi la lecţii.
Am început şi am dus o mulţime de bătălii. Unele le-am dus singură, de capul meu şi au fost din start pierdute. Altele le-am dus cu camarazi aleşi, unii cu înţelepciune, dar numai unii dintre ei.
Am eşuat de multe ori mai rău decât mi-aş fi putut imagina vreodată, am ajuns la capătul puterilor, am avut căderi şi înfrângeri crunte şi răni care încă se vindecă.
Dar astăzi, în ciuda a toate, stau. Stau în picioare. Stau în picioare în faţa oamenilor, şi îngenuncheată, cu faţa în pământ, înaintea Cerului.
M-ai învăţat multe în acest an şi nu puţine din lecţiile care mi le-ai dat au fost dureroase. Unele mi le-am cerut eu să fie aşa, prin încăpăţânare, iar altele au fost obligatorii.
M-ai învăţat că toţi oamenii pe care mi i-ai dăruit sunt aici doar pentru un timp şi că la un moment dat, o să plece. Morala a fost să nu întârzii în a spune ,,te iubesc''. Morala a fost să nu amân să trăiesc clipe frumoase şi preţioase alături de cei dragi. Mâine s-ar putea să nu mai am ocazia.
M-ai învăţat că moartea e o realitate, dar ce important e să poţi să mori liniştit, cu inima plină de frumuseţea Cerului, nu de murdăria şi urâţenia lumii în care trăim. Morala a fost să nu mai imi fie teamă să închid ochii, gândindu-mă că poate nu o să îi mai deschid. Morala a fost să trăiesc frumos. Morala a fost să nu mă tem să vin Acasă, la vremea rânduită de Tine.
M-ai învăţat că oamenii sunt cum sunt, şi că doar Tu ai puterea să îi faci să se schimbe.
M-ai învăţat că multe lucruri sunt aparent importante, dar puţine sunt cu adevărat. E importantă iubirea şi bunătatea şi smerenia, nicicând răutatea gratuită, şi ura şi îngâmfarea.
M-ai învăţat să-mi aleg bine ţinta şi odată aleasă, să nu mă abat de la ea. Morala a fost să merg mai departe, indiferent de obstacole. Şi să nu mă tem să merg pe calea pe care doresc să merg.
M-ai învăţat că drumul mai uşor nu e întotdeauna drumul cel bun şi că a merge pe el din comoditate sau pur şi simplu pentru că mă complac într-o stare sau alta, din obişnuinţă sau lipsă de curaj, e o prostie. Morala e că orice luptă trebuie dusă până la final.
M-ai învăţat să ţin cu dinţii şi să lupt cu tot ce sunt pentru ceea ce iubesc şi aş vrea să am. Răsplata nu e a celor laşi, ci a celor care merg până la capăt.
Ar mai fi multe de spus, unele lecţii le ţin pentru inima mea, ascunse acolo.
Nu ştiu ce urmează în anul care vine. Nu ştiu nici măcar dacă voi ajunge să fac un bilanţ ca acesta peste 12 luni. Ştiu doar că oricâte zile voi mai avea şi vor veni, vreau să le trăiesc cum trebuie.
Şi mai vreau un lucru. Vreau să îmi cer iertare. Pentru că nu am iubit cum trebuia, pentru că nu am arătat ce simt, pentru că am lăsat de atâtea ori să fiu paralizată de frică, pentru că am ratat ocazii, pentru că nu am ales, pentru că am vorbit când trebuia să tac şi pentru că am tăcut când trebuia să spun ceva.
Iartă-mă. Te iubesc şi Îţi mulţumesc!
Îţi mulţumesc pentru anul care astăzi trece şi pentru cel care începe în curând.
Rămân cu Tine.
Rămân a Ta!
